... Veacul nostru ni‑l umplura saltimbacii și irozii...

În izvoarele bătrîne pe eroi mai pot sa caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poți să‑întîmpini patrioții ce‑au venit de‑atunci încolo ?

Înaintea acestora tu ascunde‑te, Apollo !

O, eroi! care‑n trecutul de măriri vă adumbriseți,

Ați ajuns acum la modă de vă scot din letopiseți,

și cu voi drapîndu‑și nula, va citează toți nerozii,

Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămineți în umbra sfîntă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălecatori de țară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră

De la munte pîn'la mare și la Dunarea albastră.

Au prezentul nu ni‑i mare ? N‑o sa‑mi dea ce o să cer ?

N‑o sa aflu între‑ai noștrii vre un falnic juvaer ?

Au la Sybaris nu suntem lînga capiștea spoieli ?

Nu se nasc glorii în stradă și la ușa cafenelii,

N‑avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți

În aplauzele grele a canaliei de uliți,

Pamblicari din alte țări, care joacă ca pe funii,

Măști cu toate de renume din comedia minciunii ?

Au de patrie virtute, nu vorbește liberalul

De ai crede ca viața‑i curata ca cristalul ?

Nici visezi că înainte‑ți sta un stîlp de cafenele,

Ce își rîde de‑aste vorbe îngîndu‑le pe ele.

Vezi colo pe urîciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea‑mpăroșata și la fălci umflat și buget,

Negru, cocoșat și lacom un isvor de șiretlicuri,

La tovarăși săi spune veninoasele‑i nimicuri;

Toți pe buze‑avînd virtute, iar în ei moneda calpă,

Quintesența de mizerii de la creștet pîna‑n talpă,

și deasupra tuturora, oastea să și‑o recunoască,

Își alunga pocitura bulbucații ochi de broască...

Dintr‑aceștia țara noastră își alege astazi soli !

Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,

În cămeșii cu mîneci lunge și pe capete scufie,

Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioții ! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,

Unde spumega desfrîul în mișcări și în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane șed pe locuri

și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri...

și apoi în sfatul țarii se adun ca sa admire

Bulgîroi cu cefa groasă, gregotei cu nas subțire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco‑bulgarimea e nepoata lui Traian ?

Spuma asta‑nveninată, asta plebe, ast gunoi

Să ajung‑a fi stapînă și pe țară și pe noi ?

Tot ce‑n țarile vecine e smintit și stirpitură,

Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,

Toți se scurseră aicia și formeaza patrioții,

Încît fonfi și flecarii, găgăuți și gușații,

Bîlbiiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații !

Voi sunteți urmașii Romei ? Niște răi și niște fameni !

I‑e rușine omenirii să vă zică vouă oameni !

și aceasta ciumă‑n lume și aceste creaturi

Nici rușine n‑au sa ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre‑a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pîn'și numele tău... țară !

La Paris în lupanare de cinismu și de lene,

Cu femeile‑i pierdute și‑n orgiile‑i obscene,

Acolo v‑ați pus averea, tinerețile la stos...

Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos ?

Ne‑ați venit apoi drept minte o sticluța de pomada,

Cu monoclu‑n ochi, drept arma bețișor de promenada,

Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept știință‑avînd în minte vre un vals de Bal‑Mabil,

Iar în schimb cu averea toată vreun panuc de curtezană...

O, te‑admir, progenitură de origine romană !

și acum priviți cu spaima fața noastră sceptic‑rece,

Vă mirați cum de minciuna astazi nu vi se mai trece ?

Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vîneaza și cîștigul fără muncă,

Azi, cînd fraza lustruită nu ne poate înșela,

Astazi alți sunt de vină, domnii mei, nu este‑așa ?

Prea v‑ați arătat arama, sfîșiind aceasta țară,

Prea făcurați neamul nostru de rușine și ocară,

Prea v‑ați bătut joc de limba, de strabuni și obicei,

Ca să nu s‑arate‑odată ce sunteți ‑ niște mișei !

Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea ? e‑o nerozie; Geniul ? o nefericire.

Dar lăsați macar strămoșii ca să doarma‑n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v‑ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,

Să‑i împarți în doua cete: în smintiți și în mișei,

și în două temniți large cu de‑a sila să‑i aduni,

Să dai foc la pușcarie și la casa de nebuni !"

 

                     Mihai Eminescu - Scrisoarea III‑a

 

O CRIMĂ ODIOASĂ CARE POATE FI GHICITĂ NUMAI DE CĂTRE CEI INIȚIAȚI ÎN SECRETELE TERIFIANTE ALE FRANCMASONERIEI

 

Dovezi suficient de clare ale distrugerii încăpățânate și sistematice al genialului nostru poet român Mihai Eminescu de către francmasoni. O probă în plus că francmasonii folosesc toate mijloacele lor diabolice pentru a‑l ostraciza și anihilia pe cei care îi deranjează. (Prezentul fragment prezentat de noi cu consimțământul autorului, provine din lucrarea "A doua viață a lui Eminescu" care a fost scrisă de Nicolae Georgescu

și a apărut la editura Europa Nova, București 1994 )

 

Jocul cifrelor și al întâmplării... care în realitate este necesitate

 

      ... Un bătrân "farmazon" (fracmason) îmi împuia capul, prin clasele de sus ale liceului, cu fel de fel de cifre și cabale. "Numără, îmi zicea mereu, parcă vrăjit de cuvântul acesta, numără tot ce vezi, tot ce e făcut de mână de om, ca să te convingi că..." Lua suta de lei, mi‑o așterenea pe colțul mesei și‑mi număra chenarele (o poate face oricine, oricând): erau 48, iar în medalion se găsea Nicolae Bălcescu, emblema Pașoptismului, și la școală mi se spunea, după manualele rolleriste, că revoluția burgezo‑democratică de la 1848 abia acum se desăvârșește, "în anii noștri". Îmi arăta ferestrele "Poștei", clădire nouă, mi le număra și ieșeau... 48. Un covor oltenesc expus în vitrina magazinului avea 48 de cocoși stilizați. Ajunsese, în fond, să mă agaseze cu explicațiile lui că jumătatea lui 48 este 24, treimea este 16, care înmulțit cu 4 dă 64 și mai departe trebuie luat în "calcul" și 12 care, e‑hei!, se adaugă și se scade în "sistem". Pierduse, pare‑mi‑se, un proces ‑ și‑mi număra cuvintele sentinței: formau una din aceste cifre ciudate și bătrânul "farmazon"  (fracmason) era convins că asta înseamnă trădare, aranjament, păi sigur că da, pedeapsă...      

 

       N‑am dat niciodată importanță acestor "fleacuri", iar despre bătrânul maniac al cifrelor din tinerețea mea moldavă nu mai știu astăzi nimic. Preceptul lui după care "diavolul se ascunde în amănunte", l‑am regăsit peste ani la Goethe, iar vorba lui cea mai deasă: "Micile supărări devin mari când sunt foarte mici", la Papini. Despre francmasonerie am citit și eu, ca tot omul, câteva cărți bunicele, din curiozitate profesională, și multă literatură de ocazie, dar sistemul cifrelor ca cifruri nu m‑a interesat deloc. Se întâmplă totuși uneori să‑ți aduci aminte de fleacuri în toiul unor acțiuni cât se poate de serioase. "Nescio quid meditans nugarum", al lui Horațiu, tradus de Eminescu: "Pierzându‑ți timpul tău cu dulci nimicuri", e ca un mic motoraș pus să facă scântei pentru a porni, în vreme de îngheț, motorul cel greu al buldozerului ori compresorului. În căutările mele de eminescologie mi s‑a întâmplat, nu o dată, să întâlnesc acte privitoare la viața poetului pe care n‑am știut să le interpretez, ori nu le‑am putut înțelege. Stai ca hipnotizat în fața unui petec de hârtie, îl citești de la cap la coadă, apoi de la coadă la cap, îl întorci pe toate fețele și nu iese cu nici un chip chichița, imensul angrenaj al informației se blochează, îngheață. Parcă ai în față nu o hârtie scrisă, ci o ceașcă de cafea care te invită la fantezie.

 

        Azi au apărut și la noi o sumedenie de cărți despre francmasonerie, unde grămezi de mistere sunt "revelate" ‑ astfel că nu cred să mai deranjeze pe cineva observațiile mele privind actele de mai jos. Aceste texte pot interesa, în egală măsură, pe cifratori, dar omul tehnic trebuie avizat că se află în fața unor documente de importanță excepțională în înțelegerea destinului lui Eminescu. Ori, e un lanț nesfârșit de coincidențe, ori treaba e serioasă, și atunci e groasă de tot.

 

        Iată, mai întâi, interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:

 

       ‑ Cum te cheamă?

       ‑ Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l‑a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

       ‑ Pentru ce?

       ‑ Pentru că eu fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu‑i iau moștenirea.

       ‑ Ce‑ai de gând să faci când te vei face bine?

       ‑ Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească și sanscrită. Știu 64 de limbi.

       ‑ Cine e Poenaru care te‑a lovit?

       ‑ Un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.

 

        Aceste 4 întrebări și 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putință. Că Eminescu se compară pe sine cu Matei Basarab, nu e neapărat o ciudățenie. Am arătat, în mai multe rânduri, că Matei Basarab este voievodul preferat al ziarului Timpul, citat foarte des în teoriile sociale din anii 1880‑1883, și mai ales în contextul polemicii cu A.D. Xenopol și ceilalți istorici de la Românul pe marginea lui Tudor Vladimirescu. În 1882‑1883, în plin elan creator, Eminescu proiecta înființarea unei societăți "Matei Basarab" (așa cum era "Societatea Carpații", așa cum va fi "Societatea Petru Maior" în Transilvania), ale cărei scopuri rămân consemnate în manuscrisele sale: "O organizare între români asemenea societății francmasonilor și iezuiților și a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ție registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat și lăudat pentru ca să devină bun; trezită deșertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranțe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă." Concomitent, în Timpul, legând numele domnitorului valah de o expresie din Scrisoarea III, el scria: "Nu zicem ca sub cerul acestei țări să nu trăiască și să nu înflorească oricâți oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că țara este, în linia întâi, elementul național, și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat". Matei Basarab și Tudor Vladimirescu sunt, pentru Eminescu, cei doi "stâlpi" care punctează istoric "mlaștina fanariotă": a‑i fi numit, pe oricare dintre aceștia doi, era firesc de vreme ce el se considera continuatorul legitim al lor.

 

        E o "logică" în identificarea poetului cu Matei Basarab. Petre, sau Petrea Poenaru, conține în numele său "pietrei", numele obiectului care a lovit fruntea poetului, și iarăși pare logică asocierea. Mai puțin logică pare prezența fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: știm despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, așadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoștea pe poet. Poetul pretinde că‑i cunoaște și scopul loviturii. Cât despre pușca umplută cu "pietre de diamant", amintește de o baladă populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n‑a vânat/ Și el singur s‑a împușcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanțe de briliant." Iată‑l pe Eminescu în postura vânătorului care se vânează singur, care cade în propria‑i cursă ‑ justificabil la un așa zis bolnav psihic. Modelul se regăsește în cercul lui Hyperion, care înseamnă întoarcere către sine.

 

        Este vorba însă de un act juridic, un interogatoriu luat de către un judecător pentru a stabili că poetul este bolnav și pensia pe care i‑o votase parlamentul nu poate fi ridicată de către el însuși, nefiind în deplinătatea facultăților mintale. Banii erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor de până atunci suportate de stabiliment. Dacă asta s‑a vrut demonstrat, asta s‑a demonstrat.

 

        În condiții normale, parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu și ar fi trebuit interogat și autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu; cu actorii se procedează ca la teatru, am zice...

 

        Avem, deci adevăruri mari la mijloc; cum să le legăm? De ce a fost considerat acest act documentul fundamental, oficial al nebuniei lui Eminescu?

 

        Și atunci cum să nu încerci al studia și cu alte măsuri? Cifrele 64 și 48, cu care îmi împuia capul în tinerețe bătrânul meu prieten, asigurându‑mă că sunt de sorginte francmasonică, se află în text. Încercăm a număra cuvintele. O poate face oricine. Până la "știu 64 de limbi", în răspunsurile poetului sunt exact 64 de cuvinte (dacă respectăm câteva reguli: nu‑i din al doilea răspuns se citește ca un singur cuvânt, iar 64, deși este cifră se ia în calcul ca un cuvânt. Se poate elimina din calcul cifra 64 și citi "nu‑i" ca două cuvinte. Iese aceeași sumă). Orice sistem cifric are în fond cheia lui; să le încercăm succesiv pe acestea două, adunând cifrele și citind unele ligaturi împreună. Textul atenționează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experiența poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relațiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existența unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, știe oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason și a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reținem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu‑i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu‑i ca un singur cuvânt, obținem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire "încrucișat", care cere atenție și... distribuție. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, și tot 15 cuvinte fără cifră. Așadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenționat a doua oară, după care, în cel de‑al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucișării (33 + 15 + 15). Pe cea de‑a doua diagonală a încrucișării "ies" frumoasele sume: 32  16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări și patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce‑ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te‑a, două cuvinte) și bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într‑adevăr, în "cine e Poenaru care te‑a lovit" trebuie, poate, presupus prenumele anunțat de Eminescu: "Petre Poenaru". Această omisiune are importanța ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând și cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 și de 6 ori, 48).

 

        ... Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificațiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relațiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr‑un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simț, că se consideră moștenitorul lui Matei Basarab și că tenorul Petrea Poenaru l‑a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, "rebusate". De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puțină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoință sau reacredință; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot.

 

        Acum, că am câștigat o "siglă", putem măsura cu ea și alte documente eminesciene. Coborâm în timp la cele mai importante acte ce‑l privesc, cel din 28 iunie 1883, ziua când "a înnebunit" Eminescu. Iată, așadar, anunțul Românului, ziarul cu care Eminescu se afla în polemică: "Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent și înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi de cât trecătoare și că în curând vom putea anunța deplina sa însănătoșire".

 

        Se observă că și în acest anunț din ziarul "Românul" numărul total de cuvinte al textului este de 49. Anunțul a apărut la 1 iulie 1883, și nici un ziar nu‑l preia deocamdată. Iată însă și "răspunsul ziarului Timpul, ziarul lui Eminescu, răspuns care vine după 2 zile, la 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacție, atins fiind în mod subit de o gravă boală.

 

        Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată și că ne va fi dată fericirea de a anunța revenirea sa sănătos la funcțiunile de până acum."

 

        Acest anunț‑răspuns are un număr de 65 de cuvinte. Pentru a obține la ambele anunțuri un număr simbolic (pentru francmasoni!) de cuvinte, adică 48 de cuvinte pentru primul anunț și 64 de cuvinte pentru al doilea anunț‑răspuns, se scad din ambele texte d., prescurtarea de la domnul. Se observă, de asemenea, cuvintele similare care apar în cele două anunțuri: de, că, d., Mihai, Eminescu, la, și, a, să, sa, nu, va, fi, de, cât, în, adică 16 cuvinte. Cu o zi înainte, la 2 iulie 1883 (când nu dăduseră încă știrea despre Eminescu!) Timpul anunța pe pagina întâi, în 16 cuvinte: "Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcțiunea politică și redacția ziarului Timpul este încredințată d‑lui Mihail Paleologu." (cifra nu se socotește)! Ciudata cifră 16 se regăsește până și în bilețelul pe care i l‑a trimis d‑na Szoke, soția lui Slavici, lui Titu Maiorescu la 28 iunie 1883: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău."

 

        Revenind la "dialogul" dintre cele două ziare, observăm că Românul anunță în 2 fraze, iar Timpul răspunde tot în 2 fraze, după două zile ‑ spunând apăsat că Eminescu a fost dat afară din redacție! Acest lucru îl urmăreau "stimabilii" de 3 ani, de când Eminescu îi incomoda cumplit cu polemicile și dezvăluirile sale! Atenție, însă: nici "anunțul", nici "răspunsul" nu zic mai mult decât "greu bolnav" ori "boală gravă": nu se pronunță cuvântul "nebunie"; acesta este implicat, presupus.

 

        De ce anunță adversarii boala lui Eminescu și nu propriul său ziar? Facem mențiunea că împrejurările crizei din 28 iunie 1883, anume întâmplările din Cafeneaua "Capșa", nu se tipăresc acum; sunt știute, probabil, doar din zvon public. Abia în 1911, după 28 de ani, se vor povesti aceste lucruri ca simple amintiri. Acum, la 28 iunie 1883 vestea pică precum un fulger: Eminescu este dat afară din presă. De ce? O "boală gravă". În martie‑aprilie 1883, în cursul unor polemici obișnuite, ca să zicem așa, ziarele satelizate de către "Românul" insinuau că autorul articolelor de la Timpul (nenumit, desigur) este incoerent, nu are logică, "Dumnezeu i‑a luat mințile". L'Independece roumaine titra un editorial de Grigore Ventura" "Le medicin s'il vous plaît". Și totuși, textele incriminate de incoerențe logico‑mintale sunt în ediție, se pot vedea de oricine, în afară de faptul că autorul lor este în dezacord cu sistemul de prezentare al realității de către redactorii cu care polemizează ‑ și în afară de tonul cam dur al polemicii! ‑ nimic din ceea ce ar putea constitui o dovadă "medicală" a nebuniei.

 

        ... Vorba e: ce ne facem noi cu aceste "parole", cu aceste "semne" ciudate în texte? La 1883, în momentul crizei și la 1889, înainte de moarte, cifrele 48 și 64 își fac de cap. Ori sunt coincidențe pur și simplu, ori secretomania francmasonică a lucrat cu spor, pentru atunci și pentru timpul viitor.  Actul și "actorii" lui

 

         Textul‑parolă din 12 iunie 1889, interogatoriul luat lui Mihai Eminescu în ospiciul din strada Plantelor, pentru a i se dovedi incapacitatea mintală, are o istorie destul de interesantă. Desigur, el se află în biografia dedicată de George Călinescu poetului, dar este fragmentat, astfel că nu atrage atenția cifratorului: în locul întrebării a patra ("Cine este Petrea Poenaru care te‑a lovit?") biograful parafrazează: "Întrebat cine este atentatorul, declară". Nu este prima oară când George Călinescu citează fragmentar acte și documente privitoare la Mihai Eminescu; dimpotrivă, aceasta este metoda de lucru, putem zice, a biografiei sale. La modul general, se poate afirma că istoricul literar a parcurs întreaga bibliografie, și‑a format o părere despre subiect, după care înfățișează cititorului această părere/impresie argumentându‑și‑o cu piesele care i se par necesare. Este metoda de lucru a oricărui biograf ancorat în pozitivism: el va scurta imensitățile materialului documentar, reținând esențialul, sintetizând. În ceea ce‑l privește pe Eminescu, biografiile care i s‑au dedicat au tocmai acest specific: curg din sinteză în sinteză, toți autorii, fără excepții semnificative, au "impresia" că dețin adevărul ultim și încearcă să îl desfășoare în cuvinte cât mai simple, să fie cât mai convingători. Nu s‑au creat, încă, acele "complexe" eminesciene, nu s‑a studiat, de pildă, momentul cutare din viața lui Eminescu din unghiuri diferite ori complementare, nu fac obiectul unei cercetări multiple nici măcar momentele de răscruce din viața poetului. Identitatea punctelor de vedere duce la o diversificare monotonă a tratării materialului. Ce să spui, de pildă, despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamț (1886‑1887), decât că nebunul și‑a găsit locul, iar apoi să adjectivezi cât mai viu modelul dat? Ceea ce lipsește la ora de față în complexul Eminescu este o critică temeinică a izvoarelor, fie chiar și a celor narative. Mărturiile despre recluziunea lui Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamț, de pildă, vin din partea unui medic socialist, Panait Zosin, care are o viziune socialist‑utopică asupra lumii, care nu l‑a văzut pe Eminescu, ci doar a auzit despre el, care era botoșănean și avea o anumită încredere în sine însuși ca "genius loci" etc. În numele său, ca specialist nu este crezut un istoric, Rudolf Șuțu, nu se dă crezare amintirilor lui Gala Galaction care vorbește despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, nu se dă crezare nici măcar actelor de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului. Ce trebuie, în fond, ca să se poată ieși din acest impas? Desigur, mai întâi un corpus de documente, editarea cu grijă și atenție a tuturor mărturiilor în discuție. De multe ori, adevărul se află în partea necitată, evitată a documentelor pe care le mânuiește chiar și un George Călinescu. Ne vom întâlni în cursul acestei lucrări cu asemenea realități.

 

        Ca să revenim la actul cifrat din 12 iunie 1889, câteva considerații se impun. Acest text a fost editat prima oară de către Radu D. Rosetti în Adevărul literar și artistic din 27 septembrie 1922, și sunt demne de atenție observațiile acestuia, omise de biografii lui Eminescu. Le redăm: "Un funcționar de la Secția a 2‑a a Tribunalului Ilfov, așezând arhiva, a dat peste un dosar care va interesa, desigur, pe biografii lui Eminescu, într‑un mod deosebit. E vorba de dosarul punerii sub interdicție a marelui poet, cu numărul 645 din 1889, în care se găsește răspunsul la interogatoriu al acestuia, precum și raportul medico‑legal al specialiștilor numiți de Parchetul de Ilfov să‑l ancheteze. Dându‑ne seama de discreția cu care trebuie tratată chestiunea și eliminând tot ce ar putea să atingă dureros pe admiratorii genialului inspirat, dăm în vileag numai ce credem de cuviință, lăsând altora sarcina delicată de a completa studiul medical și psihiatric al figurii marelui dispărut, cu noile acte puse la dispoziție. Se știe că Mihai Eminescu lovit, în iunie 1883 de "nemiloasa fatalitate ereditară" cum o numește Maiorescu în prefața "Poeziilor" publicate în 1890 în editura Socec, a fost internat în diferite sanatorii, atât în țară cât și în străinătate, și între sfârșitul lui 1884 și începutul lui 1889 părea vindecat, când în 1889 autoritățile sesizate de cei în drept l‑au internat din nou în spitalul <Caritas> din București".

 

        Întrerupem, pentru a atrage atenția că, într‑adevăr, acest lucru "se știa" bine, în anii '20 de către foștii cunoscuți și apropiați ai lui Eminescu (trecuseră abia 30 de ani de la moartea poetului): că între 1884‑1889 poetul era vindecat, dar, din când în când, mai mergea pe la spitale. Biografiile moderne instituiesc modelul tiranic după care "nebunia" și‑a așternut definitiv umbra după primul atac, cel din iunie 1883, până la moarte, iar în intervalul 1884‑1889 poetul n‑a mai creat nimic etc. "Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până și faptul că în buzunarul de la haina în care și‑a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viața" și "Stelele în cer" (vor fi publicate în "Fântâna Blandusiei"), ori discută cu un relativism suspect poezia "De ce nu‑mi vii..." trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamț în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare și apărută în februarie. Desigur, în lada cu manuscrise de care poetul era despărțit se regăsesc ciorne și variante ale acestor poezii; desigur, poetul scria din amintiri și retușa, perfecționa din amintiri. Desigur că, în sensul lăzii cu manuscrise, acestea nu sunt creații noi. Dar, de ce ar fi avut nevoie Eminescu să inventeze motive poetice noi, poezii noi, când zeci și sute de poezii "vechi" își așteptau, în celebra ladă, dar și în mintea lui, forme ultime? Cei care l‑au vizitat pe Eminescu la Botoșani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza și descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai‑iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coș, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativității" cade dintr‑un condei în fața abundenței de mărturii documentare și, cu el, diagnosticul medical. Într‑adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", aceștia sunt pacienți care nu mai creeză, nu mai fac diferența între viață și vis etc. În privința lui Eminescu, impresionante rămân, însă, mărturiile documentare ale unor bărbați avizați despre bogăția hârtiilor sale scrise. Între ei, o spune Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Știrbei Vodă, nr.72, pe lângă Cișmigiu, la aceeași adresă pe care o avusese și Eminescu în anii '80 ai secolului trecut (vom vedea că tot acolo era sediul "Societății Carpații"). Bătrânele gazde, niște nemți, încep a‑și aduce aminte: "Și mi‑au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânșii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu și, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere cu cărți și cu manuscrise și au plecat". Așadar, lada cu manuscrise pe care Maiorescu o luase de la Chibici Râmneanu în 1884 avea... dublură. Pe drept se întreabă Chendi: "De la 1884, însă, când s‑a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morții lui, el a mai muncit mult. Unde sunt manuscrisele lui din acel interval?"

 

        În aceste condiții, avem tot dreptul să considerăm că, împotriva și chiar în pofida biografilor categorici, asemenea piese neincluse în lada lui Eminescu au existat, există încă cine știe prin ce unghere. Lipsa lor este presupusă prin logica argumentației care vrea să instituie modelul unui Eminescu total inactiv ori inapt pentru creație, după 1883. În 1922, însă, ca să încheiem această paranteză, un Radu D. Rosetti, nu știa de golul pe care îl va instaura George Călinescu în anii 1883‑1889 ai lui Eminescu. În 1922 el ne transmite un "se știe" care făcea opinie comună printre intelectualii români.

 

        Continuă editorul actului în discuție: "La 13 aprilie 1889, cu adresa numărul 6794, procurorul Mavros, azi consilier la Curtea de Apel din București, cere primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor. Procurorul indică în același timp președintelui tribunalului că bolnavul are ca prieten bun pe Mihail Brăneanu, redactor șef la "România Liberă". Acesta, sesizat, constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Șt. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu și Mihail Brăneanu, care, convocați conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89) depun la secția a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "boala fiind în recidivă, reclamă interdicția pacientului și rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime și depus de Titu Maiorescu, care, după cum e cunoscut, era și avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) și depunerea raportului medico‑legal, iscălit de doctorii Șuțu și Petrescu, document prea trist pentru a‑l reproduce în întregime, totuși interesant pentru toți în partea unde descrie "vocea cântătoare a bolnavului veșnic distrat", președintele deleagă pe judecătorul Brusan (celebrul Metru Ghiță) cu luarea interogatoriului, și acesta este documentul cel mai prețios al dosarului unde se vede continuitatea imaginației lui Eminescu în nebunie."

 

        Interogatoriul este, așadar, luat (scris, "calculat" pentru cifrare) de un "Metru", adică "Maître", adică "maistru" (grad francmasonic), mai mult chiar: celebru. Radu D. Rosetti, cel care va fi atât de greu încolțit la un moment dat de polemici și de presă, atenționează cum poate asupra secretelor pe care le dezvăluie. Urmează documentul pe care l‑am prezentat și noi, după care, încheierea: "în ziua de 19 iunie 1889, adică 7 zile după luarea interogatoriului, punerea sub interdicție a lui Mihai Eminescu fiind la ordinea zilei, tribunalul, <având în vedere că moartea pacientului este cunoscută public>, dispune încheierea dosarului și tragedia e sfârșită".

 

        Acesta este actul din care G. Călinescu preia fragmentar doar o parte din cifrul lui "Metru Ghiță". Desigur, întreg acest dosar este foarte important și merită efortul pentru a fi găsit. Observațiile medicilor din epocă în privința bolilor psihice, în general, trebuie să fie impregnate de lombrosianism, curentul la modă și în România, astfel că nu sunt în notă mult diferită de cele amintitului Panait Zosin. De obicei, pentru ca schema să fie cât mai clară, se urmărește cu insistență factologia, se inventează acolo unde lipsește; candida decență a medicilor români, care vorbesc, într‑un act medical atât de sec, de "vocea cântătoare a bolnavului veșnic distrat" ne va da o măsură a acestei ruperi dintre corp și suflet cu care opera medicina la sfârșitul secolului trecut.

 

        Acest dosar s‑a aflat până prin anii '50, la Arhivele Statului. Fragmente din el sunt republicate în mai multe cărți documentare ale lui Augustin Z.N. Pop. Dorind să reia toate piesele pentru ediția academică, domnul D. Vatamaniuc l‑a cerut spre consultare. Ei bine, dosarul lipsește. A fost împrumutat de către regretatul Augustin Z.N. Pop și n‑a mai fost adus în depozit. Arhiva acestuia s‑a risipit, în timpul lungii sale orbiri și imediat după nedreapta sa moarte. Ediția academică reproduce actul după ediții anterioare. Radu D. Rosetti își reia textul din "Adevărul Literar și Artistic" într‑un volum. Sunt, însă, diferențe de un cuvânt sau două, pe care nu le luăm în seamă (greșeli de tipar, intervenții ale autorului): noi am luat de bună prima scoatere la lumină a textului, cea din revistă.

 

        Peste două numere de la această "erezie eminesciană" darea în vileag a unui act oficial privind nebunia poetului, "Adevărul Literar și Artistic" publică în facsimil lista de subscripții instituită confidențial de Titu Maiorescu în iulie 1883 pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena. Ziarul comentează entuziast inițiativa și încheie cu aceste 24 de cuvinte patetice: "Admirabilă generațiune! Servească documentul acesta pildă noii generații de scriitori, de modul cum înțelegeau înaintașii lor să‑și iubească, să‑și admire și să‑și ajute semenii". Peste încă un număr, iese în arenă însuși Corneliu Botez, certându‑l aspru pe Radu D. Rosetti că a publicat un act atât de... nepoliticos la adresa lui Eminescu și a corpului judecătoresc, act care "printr‑o coincidență neprevăzută" a fost greșit clasat.

 

        Corneliu Botez a rămas în istoria eminescologiei ca organizatorul sărbătorilor de la Galați, din 1909, la comemorarea a 20 de ani de la moartea lui Eminescu. El a scos cu acel prilej un volum omagial din vânzarea căruia proiecta ridicarea unei statui pentru Eminescu. Statuia s‑a dezvelit cu fast în toamna lui 1911, prilejuind o dură polemică de presă între liberali și conservatori pe tema ziaristicii eminesciene. Anii 1909‑1911 au fost decisivi pentru ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coș, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Corneliu Botez a jucat un rol decisiv în această stigmatizare a ziaristicii eminesciene. El a instaurat, de fapt, cu autoritatea publică pe care a avut‑o (ajutat și de ministrul cultelor și instrucțiunii publice, Virgil Arion) modelul maiorescian al unui Eminescu‑poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc. Să nu uităm un singur amănunt: Corneliu Botez a fost jurist și a instrumentat, ca procuror general, procesul din 1919 al colaboraționiștilor (ziariștii care au colaborat cu administrația lui von Marckensen în București, sub ocupație), condamnându‑i la închisoare pe I. Slavici, T. Arghezi etc. Imediat după primul război mondial a avut importante funcții în justiție și autoritate morală în lumea presei. Despre Eminescu, însă, el n‑a mai scris, în afară de articole ocazionale, cum este acesta din "Adevărul literar și artistic", prin care apără, împotriva unor acte ce dovedesc contrariu, modelul instaurat în anii antebelici. După ieșirea sa în arenă, "Adevărul literar și artistic" nu mai revine asupra chestiunii. În 1924, însă, va relua vijelios, prin pana lui Panait Istrati, problema ziaristicii eminesciene, provocând iarăși o polemică de presă foarte largă ce va antrena, practic, cele mai importante condeie ale momentului ‑ de data aceasta însă în apărarea ziaristicii eminesciene. "Adevărul literar și artistic" va fi amenințat la un moment dat cu falimentul (lumea refuză să‑l mai cumpere), trebuind să‑și schimbe directorul și direcția pentru a mai supraviețui. Ce se putea spune foarte liber și destul de lejer între 1909‑1911, nu se mai putea spune în 1924, după marea epopee a războiului...

 

        La "Adevarul literar și artistic" va scrie frecvent George Călinescu. Suspicioși cu tot ce ține de Eminescu, mai ales în ceea ce‑l privește pe primul său mare biograf, recitim și noi cartea "divinului critic". Știm că ținea în mod deosebit la final, acel poem al râurilor și pământurilor țării. Iată‑l: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l‑a ivit și‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea se va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale." Obsesie?! dintre cele două fraze ale acestui final liric, prima conține (făcând ligaturile pentru l‑a și și‑l) 24 de cuvinte ‑ iar a doua conține (fără a mai face însă ligatura pentru să‑și) ‑ 48 de cuvinte. Scrie, oare, G. Călinescu o biografie "cu parolă" ‑ ori vrea doar să‑i imite pe francmasoni? Pentru "dogma francmasonică", orice lucru mare își are originea în "negura veacurilor" ori în "negura timpurilor" (vezi fraza‑parolă a lui Iacob Negruzzi, biograful "Junimii" despre originea acestei societăți: "Originile întemeierii Junimii se pierd în negura timpului..."). G. Călinescu "se joacă", pe această temă cu un viitor nedefinit... Iată ceea ce ne hotărăște, în sfârșit, să ne despărțim de dânsul ‑ să nu pornim, adică, de la prezumția de nebunie în cercetarea căderii lui Eminescu. Secretele, după Eminescu

 

         ... Acest tur de forță printre documente cred că i‑a convins pe mulți cât de importantă este cercetarea unui text în sine după epuizarea informației aferente. Cred, sau mai degrabă sper. Pentru că, în caz contrar, mă simt eu însumi dezarmat. Într‑adevăr, "piesa" care urmează în dosarul îndepărtării din presă a lui Mihai Eminescu are mai multă nevoie de pasiunea cifratorului decât de investigările mele, care aproape s‑au epuizat. Ne aflăm în fața primei polemici pe seama lui Eminescu ‑ după declararea publică a "gravei boli" care l‑a atins "subit". N‑a fost numită boala; cineva trebuie să ia piatra în mână și să dea cu ea. În numărul pe luna august 1883 al revistei "Literatorul" se publică cunoscuta (oare?) epigramă a lui Alexandru Macedonski:

 

        Un X... pretins poet ‑ acum

        S‑a dus pe cel mai jalnic drum...

        L‑aș plânge dacă‑n balamuc

        Destinul său n‑ar fi mai bun

        Căci până ieri a fost năuc

        Și nu azi decât nebun.

 

        Da, nebunia unui poet trebuie numită în versuri... Epigrama a făcut epocă, deși Eminescu nu este numit în ea în mod expres. Îl "descoperă", însă, Grigore Ventura care, la 4/16 august 1883 publică în L'Independence roumaine articolul "Une infamie". Suntem, așadar, în jurul nucleului care a jucat drama tristă de la 28 iunie 1883. Într‑adevăr, la acea dată fusese expulzat din țară Emile Galli, directorul ziarului francez care apărea la București, ziar care acum se sesizează la aluzii. Tot la acea dată, Grigore Ventura fusese cel care‑l dusese pe Eminescu la baia Mitrașewschi, unde‑l abandonase ca să anunțe poliția că are de ridicat un nebun ‑în timp ce el însuși, Grigore Ventura, plecase de la locul faptei.

 

        Baia Matrașewschi se află pe Dâmbovița, nu departe de strada Știrbei Vodă, pe care se afla și sediul "Societății Carpații", și de unde au venit cei doi prieteni ai lui Eminescu, Secășanu și Ocășanu, alertați de Ventura, să‑l ajute pe Eminescu să‑și revină în fire. Printre măsurile drastice luate de guvernul Brătianu chiar în această zi de 28 iunie 1883 era și desființarea "Societății Carpații", la cererea consulului Austro‑Ungariei în București, baronul Von Mayr. Trebuia tocmai să se semneze tratatul secret de alianță între România și Tripla Alianță (Germania, Austro‑Ungaria și Italia), negociat timp de mai bine de doi ani de către junimiști (prin Petre Carp). Sărbătorile naționaliste de la Iași, de la începutul lui iunie 1883, când s‑a dezvelit statuia lui Ștefan cel Mare (și când Eminescu, perfect sănătos, a citit la "Junimea" poemul său, Doina) au iritat puterile centrale. Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de amenințări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări și nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influență a Germaniei și Austro‑Ungariei. Se cere ferm desființarea "Societății Carpații", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe față și în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro‑Ungar și alipirea lui la Țară. Petre Grădișteanu, autorul unui discurs incediar la Iași, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea ‑ într‑o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec și căderea lui Eminescu! Grigore Ventura, redactor la ziarul "L'Independance roumanine", dar și deputați de Galați (urbea lui natală) este cel care descoperă boala lui Eminescu, îl aduce pe poet într‑o situație limită ‑ după care pleacă, alertând oficialitățile (poliția) și prietenii poetului. Vom afla asta, repetăm, abia în 1911, după moartea lui Grigore Ventura. Acum ne confruntăm cu momentul august 1883; relațiile diplomatice s‑au îmbunătățit în luna iunie, după ce guvernul dăduse ascultare cererilor imperiale ‑ și Eminescu rămâne ca un fel de semn de întrebare pentru toată lumea. Ce caută, în acest context, Alexandru Macedonski? În linii mari, generale, putem spune că viitorul tratat secret va schimba axa cultural‑politic‑economică a României către lumea germanică, schimbare ce antrenează reacția francofililor (capitalul francez va ceda locul celui nemțesc, finanțele de asemenea; rămâne "ciuda culturală" ca formă de protest). Macedonski era un filofrancez convins, împătimit după orizonturile franceze; amănuntele prin care el face "tandem" cu foaia franceză din București ne scapă, dar avem premise să le presupunem. El însuși, ca persoană, va lua cuvântul de vreo 15 ori după acest incident oferind fel de fel de explicații care să‑l scoată din culpă: fie că nu este el autorul epigramei, fie că nu l‑a vizat pe Eminescu în mod expres, fie că a scris‑o cu un an înainte și acum i‑au publicat‑o prietenii, profitând de lipsa lui din redacție etc. Un lucru e cert pentru cine studiază mentalitatea epocii, mai ales după presă: înnebuneau foarte mulți oameni prin anii '80 ai secolului trecut, mulți se sinucideau (cu scrisori triste de bun rămas, publicate prompt în presă), era destul de mare numărul "pretinșilor poeți". Macedonski avea argumente să afirme că se ascunde (se identifică) în faldurile epocii lui și nu vizează pe cineva anume. D.R. Ventura este categoric: "Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg și prieten, Eminescu". El conchide: "toți cei care au onoarea de a ține în mână o pană în România, nu pot să nu fie indignați de această acțiune. Eu, subsemnatul, om de litere și jurnalist mă constitui în aprătorul bietului meu amic Eminescu și îi declar domnului Macedonski că acțiunea sa este nedemnă".

 

        Să nu exagerăm: Grigore Ventura este Rică Venturiano din O noapte furtunoasă a lui Caragiale, lacrimile lui sunt de crocodil. Se purta și atunci parola: "Hoțul strigă prindeți hoțul!". Prieten cu Eminescu n‑a fost; dimpotrivă, chema cu câteva luni înainte, prin "L'Independance roumaine", medicul să constate că argumentația redactorului de la Timpul este cea a unui individ care și‑a ieșit din minți; acum cheamă poliția la locul faptei. Eminescu îl șfichiuise aspru de câteva ori prin Timpul că primește cadouri ca să facă publicitate Societății "Creditul mobiliar", îl considera în manuscrise "un om de nimic", iar producțiile literare i le ironizase senin în 1878. Sa întâmplat însă un fenomen ciudat. Trecuse 28 iunie, trecuse întreaga lună iulie, și nimeni nu mai vorbea nimic despre Eminescu, tot ce se spusese erau cele două note cu parolă din Românul și din Timpul, urmate de alte câteva anunțuri de prese atunci, pe moment. Trebuia inventat ceva, conștientizată opinia publică de "cazul Eminescu"  și atunci lucrurile se leagă de la sine: iată, zice Grigore Ventura (cel care denunțase), Macedenonski o spune, iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu. A urmat, să nu uităm, manifestații publice cu torțe și gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureștean pe cinste. Și, în fond, de ce? ‑ Pentru că Macedonski a tradus, în versuri, "boala gravă" a lui Eminescu numind‑o "nebunie"?! pentru că se spunea, în fine, ce e cu Eminescu? Dar urmează că lumea era foarte "prinsă" de cazul Eminescu, toți ședeau cu sufletul la gură să afle ce s‑a întâmplat, evenimentul a survenit pe o sete cumplită de informație și pe creasta unui mare val de interes. În primăvara lui 1883 Eminescu mai fusese internat de câteva ori în spitale (consemnează "Jurnalul" lui Maiorescu) ‑ dar știau, probabil, numai intimii poetului de asta. În codul de moravuri publice și politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viața publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, și destituirea lui din funcție. Iată, așadar, ce realizează Grigore Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziție. Tentativa de compromitere prin chemarea poliției la fața locului nu a funcționat până la capăt, de vreme ce anunțul din Românul nu este categoric iar Timpul, în nota sa de răspuns, încearcă, prin parole, să temporizeze, sperând în însănătoșirea repede a celui vizat. A doua tentativă, însă, a reușit: prin gura lui Macedonski, Grigore Ventura anunță lumii largi diagnosticul adevărat al bolii lui Eminescu...

 

        Macedonski va ieși, în cele din urmă, din acest rol de "portavoce" (vom vedea cum); dar deocamdată ne interesează altceva: ce anume îl face pe Grigore Ventura să afirme că "nu e nici o îndoială, despre Eminescu e vorba în epigramă"? Numărate, cuvintele acestei polemici de o parte și de alta nu par a avea parolă cifrică, adresabilitate secretă. Să fie, totuși, vreun indiciu în epigramă care‑l numește atât de sigur pe Eminescu? Aceste șase rânduri n‑au fost supuse, până acum, unui examen analitic‑numeric ‑și, desigur, nu noi vom face operațiunea. Câteva observații facem, totuși, pentru cei pasionați de asemenea probleme. Astfel, după "X" urmează trei puncte, ceea ce sugerează că avem, totuși, de‑a face cu un personaj real, cu un nume. În primul rând al epigramei se găsesc toate literele care compun numele lui Eminescu. Îl transcriem, punând majuscule unde trebuie:

 

        Un X... prEtINS poEt aCUM

 

        Atragem atenția și asupra secvenței "etin": este foarte apropiată fonetic de "emin", până și prin cele două accente pe care le cere. În fond, poate fi vorba de o anagramă a numelui poetului în acest prim rând. Surpriza este, însă, mare când și în al doilea rând regăsim literele numelui lui Eminescu:

 

        S‑a dUS pE CEl MaI jalNic drum...

 

        Care să fie "cheia" acestei anagrame? În fiecare dintre versurile următoare găsim toate literele numelui lui Eminescu ‑ mai puțin câte una. În rândul 3 lipsește I (am transcris, ca Macedonski, plânge cu â, ca să nu fie discuție), în rândul 4 lipsește C (dar se găsește de două ori în rândul 3, așa cum I care lipsește din rândul 3 se află de două ori în rândul 2), în rândurile 5 și 6 lipsește M; dacă este, așadar, vorba de o cheie ‑ pasionații cifrelor trebuie (pot) să o găsească. Oricum, Grigore Ventura era foarte sigur ‑ "Il n'y a pas en douter"... ‑ că textul vorbește de Eminescu. O fi fost el un Rică Venturiano ‑ dar i‑a descoperit parola lui Macedonski. Cum va fi procedat? Nu cumva operațiunea de anagramare s‑a făcut în comun? De ce nu poate declara ferm Macedonski că nu e vorba de Eminescu în acest text din cauza căruia a pătimit atât? Atragem atenția că anagramele și șaradele erau cele mai îndrăgite jocuri de cuvinte în epocă, mai fiecare ziar întreținând cititorii cu ele ‑ așa cum este astăzi cazul rebusului.  "Un om moralmente mort"

 

         La nota "Une infamie" de Grigore Ventura, din L'Independence roumaine, Al. Macedonski răspunde cu un protest pe care îl trimite tuturor redacțiilor bucureștene. Unele ziare îl publică, altele nu; oricum, "afacerea Eminescu" se lărgește grozav. După ce a ieșit din tirajul ca și confidențial al Literatorului și s‑a răspândit în cel mai important cotidian bucureștean (cu difuzare și peste hotare, într‑o limbă de circulație), cazul pătrunde și în presa mai largă românească. Textul, o scrisoare acră, prin care autorul arată că nu este vinovat de ceea ce a descoperit Grigore Ventura în epigrama sa, este lung și încâlcit. Ventura îi răspunde vijelios, în altă notă, publicată la 14/26 august 1883, cu titlul "Un homme mort". Este pentru prima dată în literatura română când, în cursul unei polemici, se recurge la ceea ce se numește îndeobște "moarte civilă". Un precedent mai făcuse Timpul, sub ochii lui Eminescu, în 1881 și vom reveni la acel moment. Cităm aici finalul acestei "condamnări la moarte civilă" pe care o decretează Ventura împotriva lui Macedonski: "Cât despre notița circulară pe care dl. Alexandru Macedonski a trimis‑o mai multor ziare ca răspuns la lecția pe care i‑am dat‑o, nu cred că trebuie să‑i răspund. Există fapte care‑l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort și n‑am să imit conduita sa față de Eminescu, lovindu‑l când e la pământ. Requiescat in pace!" Textul franțuzesc își lasă greu numărate cuvintele, având multe ligaturi; nu ne hazardăm să căutăm parole în acest atac. În Literatorul, însă, unde revine ca să se apere pentru că presa largă nu prea îi dă ajutor (doar ziarul Poporul al lui N. Bassarabescu îi ia apărarea, într‑un context încâlcit, însă pe care nu‑l urmărim în acest studiu, relația N. Bassarabescu ‑ Mihai Eminescu fiind analizată de către noi separat), Macedonski răspunde de câteva ori în texte cu cheie. Iată, mai întâi, epigrama sa din numărul pe august al revistei: "V. proclamă prin ziare moralmente c‑am murit./ Dar asupră‑i avantajul ce‑mi rămâne tot e mare/ Din momentul ce afirmă și se știe de oricare/ Cum că V. nici o secundă moralmente n‑a trăit." Sunt 33 de cuvinte, o parolă francmasonică și o foarte gravă întoarcere a situației: moralistul este acuzat de imoralitate! Revista însăși, în numele "Societății Literatorul", amenințată cu desființarea, dă o "dezmințire" pe ultima pagină, pe care o transcriem, pentru că propune o interesantă interpretare cifrică: "Unele ziare s‑au făcut ecoul unei calomnii afirmând că "Societatea Literatorul" se va dizolva. Dezmințim o asemenea insinuare nedemnă. Societatea noastră n‑a fost niciodată mai prosperă. Ea numără peste 1800 de membri, dintre care numai 2 s‑au retras, iar 3 au fost excluși. În schimb, mai mulți alții s‑au grăbit să se înscrie în rândul membrilor noștri." Simetria textului, prima și a treia frază au câte 14  totalul, ne ies 69 de cuvinte, sumă nerelevantă. Așadar, anunțul "doi s‑au retras iar trei au fost excluși" trebuie înțeles ca un îndemn de a scădea din total cifra 5. Iese, astfel, formula care are semnificație: 64 de cuvinte. Este limpede că societatea "strigă după ajutor", lansează în public semnale de recunoaștere.

 

        Grigore Ventura va răspunde indirect. Un grup de persoane publică, în apărarea lui, o lungă scrisoare de adeziune și de înfierare, totodată, a gestului lui Macedonski. Sunt gălățeni, alegători de‑ai săi. Literatorul răspunde și la acest nou act, după care polemica se stinge de la sine, aparent inexplicabil. Poate că răspunsul conține mesajul de "armistițiu", ori desemnează categoric învingătorul. Am văzut că în epigrama anterioară Macedonski îl acuză public de imoralitate pe adversar. Să fie un avertisment? Noua epigramă conține și mai apăsat această amenințare: "Spre a respecta pe năuciți/ Și pe nebuni și pe tâmpiți/ V. puse muncă, puse zel/ Dar ca dovadă de respect/ Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el." Sunt exact 33 de cuvinte, ca și în epigrama anterioară, dar, atenție, trebuie numărate și cele din ligaturi. Textul este însoțit de o cugetare "în două rânduri" care‑l evocă pe Eminescu: "Națiunile care n‑au în rândul lor și nebuni/ Pierde multă înțelepciune." Douăsprezece cuvinte (jumătatea lui 24, sfertul lui 48), numărând n‑au un singur cuvânt.

 

        Semnificația celor 33 de cuvinte de mai sus, reieșite prin altfel de socoteală decât cea obișnuită, ar fi că jocul "se taie". Macedonski încalcă regulile, polemica s‑a tranșat. De altfel, trec lunile calde ale verii, la 1 septembrie presa începe a discuta "liber" despre Eminescu: Telegraful este primul care anunță că "Mai mulți prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s‑au decis a contribui lunar pentru întreținerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă și nobilă acțiune." Lumea se obișnuiește cu gândul că în societatea românească se află un nebun pe seama căruia se duelase cu epigrame și condamnări la moarte civilă. "Actorii" și‑au făcut datoria, rolul lor a fost acesta, de crainici ai bolii. De acum înainte steaua lui Macedonski va străluci tot mai puternic. În 1886 va obține un "privilegiu" cu totul deosebit, datorită unor împrejurări de‑a dreptul ciudate, neelucidate încă: va semna o poezie "cu tâlc" într‑o publicație care primește și semnătura lui Eminescu. Evenimentul se consumă într‑o broșură ocazională, numită Album literar și scoasă de "Societatea studenților universitari Unirea". O cărticică de lux, în 32 de pagini, hârtie velină cu chenare colorate, care se deschide cu o cugetare a reginei Elisabeta și conține, între altele, un fragment din "Poeți și critici" de T. Maiorescu (studiul de doctrină care a apărut în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886; broșura noastră are titlul complet: "Album literar ‑ 15 martie 1886", deci în sensul titlului, fragmentul maiorescian este inedit!), fragmente din "Memoriile Trubadurului" de B.Șt. Delavrancea, (Garabet Ibrăileanu le consideră tot inedite la data respectivă), o inedită de M. Eminescu "Nu mă înțelegi", datată în josul textului 1879, o poezie dedicată lui V. Alecsandri de Th. Ștefănescu, o poemă în proză semnată "X", traducerea tabloului III din "Romeo și Julieta" de Shakespeare, făcută de Al. Macedonski și poezia aceluiași, "Apolog". Acest album a dat multă bătaie de cap editorilor lui Eminescu; V.G. Morțun îl menționează la 1890, dar G. Ibrăileanu abia îl găsește în 1928: "L‑am căutat în toate bibliotecile publice din țară, la tot felul de particulari, timp de 2 ani, dar în zadar. În sfârșit, după a treia încercare la bibioteca "V.A.Urechia" din Galați s‑a găsit, cu destulă strategie, misteriosul Album. E din 15 martie 1886..." (O.V. pag.337). Ibrăileanu ia ca certă data din titlu, ceea ce‑i permite să concluzioneze că fragmentul maiorescian este inedit; se prea poate să fie o dată semnificativă, un "15 martie" aniversar al acestei "Societăți a studenților universitari Unirea", despre care nu găsim nicăieri vreo informație. Pe criticul ieșean nu‑l interesează apropierea lui Macedonski de Eminescu; în 1944, însă, revenind asupra subiectului. Perpessicius va lansa semnale interogatoare: "Singur terenul neutral al unei ocazionale publicații studențești putea să întrunească laolaltă scriitori învrăjbiți, precum Eminescu și Macedonski". Apropierea este mult mai interesantă: Eminescu deschide partea literară a Albumului cu poezia "Nu mă înțelegi", iar Al. Macedonski o închide cu poezia "Apolog". Termenul înseamnă, reamintim, "apărare". Poezia are sens și o reproducem: "Semănătorul printre brazde lăsa sămânța lui să cadă/ Și‑o parte i‑o lua furtuna și paserilor o da‑n pradă/ O parte s‑așternea pe stâncă și să rodească nu putea/ Și alta pe sub bălărie ce repede o‑năbușa;/ Dar partea ce s‑oprea‑ntre brazde, c‑o însutită rodnicie/ 'L răsplătea puțin în urmă... A semăna e datorie". Interesant este poemul în proză semnat "X", ce amintește nu numai de primul vers al epigramei de acum 2 ani: "Un X... pretins poet...", dar și de stilul poemelor macedonskiene. Îl reproducem, de asemenea: "Soarele asfințea după deal. Și eu priveam, gânditor, la valul de umbră care curgea încetișor la vale. Razele mureau îndărătul dealului și umbra se cobora mereu. Ea se târa pe șes, spre mine, ca ceva viu. Mă ajunse și stătui locului, urmărind‑o cu ochii cum se urca pe mine de la picioare spre creștet... Când mă uitati îndărăt, ea înecase toată valea, ca un potop. Așa mă opresc și mă îneacă valurile reci și neabătute ale vremii. Și m‑am gândit că mâine are să răsară soarele iarăși, și valuri calde de lumină or să urce încetișor, pe unde se scoboară valurile reci de umbră. Iar pe mine mă‑neacă de veci al vremii întuneric".

 

        Dacă literatura n‑ar fi "frumoasă", istoria literară n‑ar fi interesantă! Poemul în proză semnat X. este chiar al lui Macedonski. Poetul intră sub incidența literei în spatele căreia pusese, cu doi ani în urmă, un poet nebun. Întreg acest Album literar este pus sub semnul împăciuirii: textul lui Maiorescu, se știe, încearcă să‑l împace pe Alecsandri cu Eminescu; redacția vrea să‑i împace, punându‑i alături, pe Delavrancea cu Maiorescu. Macedonski ne propune o secvență de 3 piese, (scena iubirii din Romeo și Julieta la mijloc!) prin care se apără și vrea să se împace cu Eminescu. Nu credem că judecățile lui Garabet Ibrăileanu trebuie clintite din loc: într‑adevăr, fără voia și, probabil, fără știrea lui Eminescu i s‑a publicat aici poezia "Nu mă înțelegi": altfel de ce ar fi fost ea datată 1879? De bună seamă, deținătorul manuscrisului (Eminescu risipea multe manuscrise) a ținut să fie corect. În condițiile în care această poezie are un sens în "fabula împăcărilor", cel puțin prin titlu, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva editorii au ales. Asta înseamnă că aveau din ce, că dețineau, așadar, un "stoc" de poezii eminesciene și au tipărit una potrivită situației. Simple supoziții; pe terenul acesta putem presupune și invers, că aceasta a fost singura piesă disponibilă și în jurul ei s‑a organizat simetriile.

 

        Trecem. Așadar, la doi ani și jumătate de la bastonadele din cafenele și ferestrele sparte pentru al fi defăimat pe Eminescu, Al. Macedonski publică, alături de poet, într‑o cărticică de lux, cu colaborări selecte. În vara fierbinte a lui 1883 cearta sa cu Ventura, o ceartă "de lana caprina" cum ar fi zis Eminescu, mocirlise în întreaga Europă, târând apoi și pe malurile Dîmboviței cazul poetului dat afară din presă. Dintr‑odată, Ventura se potolește și cauza nu poate fi alta decât acuza din prima epigramă, repetată în cea de‑a doua: "V. nici o secundă moralmente n‑a trăit" și "Din partea sa era mai drept/ Să fi‑nceput întâi cu el." Ce‑ar fi trebuit, oare, să urmeze dacă această polemică s‑ar fi derulat normal cu argumente la vedere? Desigur, Macedonski era obligat să producă probe că V. este imoral. Ce probe? Simplu: el nu trebuia decât să spună (să scrie, adică) ce știau toți apropiații lui Eminescu, anume că Ventura a creat incidentul de la Baia Mitrașewschi, cu chemarea poliției, că tot el a dat știrea în ziare etc, iar apoi tot el, Ventura, se lamentează că "cineva" îi face prietenul, pe Eminescu adică, nebun. Acest adevăr nu s‑a spus. Grigore Ventura l‑a păstrat cu strășnicie cât a trăit. Abia după moartea lui, în 1911, litera tipărită vedea povestea cum a fost. Va "exploda" Al. Ciurcu, tot redactor la ziarul francez L'Independence roumaine; după aproape 28 de ani povestirea pare poveste: ducând, însă, faptele la locul lor, se reconstituie intriga: "Un om morlamente mort" nu era Macedonski, nu putea să fie el, care a avut curajul și energia să‑și înfrângă moartea civilă, care a ieșit în arenă creând: acest om fusese făcut să fie Eminescu.  "Aruncați‑l peste bord!"

 

         Noi pornim de la premisa că rațiuni superioare de stat au cerut, la 28 iunie 1883, desființarea "Societății Carpații", expulzarea directorului ziarului L'Independence roumaine, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a lui Petre Grădișteanu, împreună cu ministrul de externe D. A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C. Arbore și toate celelalte gesturi prin care axa politică a țării a trebuit orientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi, căderea lui Eminescu din presă ni se pare iminentă. Presupunem în acest punct, că o criză a poetului, cum mai avusese în ultimele luni, "i‑a ajutat" pe prieteni să scape, decent, de el. Se poate pune însă întrebarea logică, la urma urmei, de ce nu a putut fi atras Eminescu de partea grupului de intelectuali care au lucrat pentru acest tratat secret de alianță? Artizanul tratatului era, doar, P.P. Carp, încurajat și girat, pe lângă Palat, de către Titu Maiorescu. Junimea cerea cu glas tare, încă din 1880 apropierea de lumea germană. Eminescu era, la urma urmei, de formație germană, lucrase chiar în diplomație câteva luni la Berlin. De ce a fost nevoie la 28 iunie 1883, de un asemenea tratament brutal în ceea ce‑l privește, de îndepărtarea din presă, de stigmatul "morții civile", apoi de chetele cu "Mai am un singur dor" în timp ce el trăia și le vedea, de atâtea și atâtea tentative de a‑l îndepărta din București? Într‑adevăr, guvernul a găsit ieșirea din impasul creat la sfârșitul lui iunie 1883: a dictat măsurile cerute de consulul Austro‑Ungariei și de telegramele secrete de la Berlin; s‑a arătat chiar dispus să semneze pe loc celebrul tratat. Semnăturile propriuzise au fost schimbate în toamnă, cînd s‑au putut întâlni oficialitățile, dar acordul român, cerut insistent de Petre Carp de la Viena, a fost dat acum, la începutul lui iulie, după scandalurile publice abia consumate.

 

        Care ar fi fost poziția lui Eminescu față de acest tratat care orienta politica generală a Regatului Român către lumea germană? Desigur, avem la îndemână răspunsul teoretic: opera ziaristică a poetului care veștejește, de la un capăt la altul și pe un ton constant ridicat, pretențiile Austro‑Ungariei de hegemonie în Estul și Sud‑Estul Europei. Litera secretă a tratatului, intuită însă de opinia publică a momentului (sunt numeroase dovezi în acest sens: discursuri parlamentare, articole de presă), cerea amorțirea până la "paralizie generală", ca să parafrazăm diagnosticul lui Eminescu, a vocii pentru Transilvania; prevedea chiar, într‑o formă inițială, pe care I.C. Brătianu a respins‑o, ca Regatul Român să facă poliție în propriul teritoriu împotriva celor care agită această chestiune. În compensație, Austro‑Ungaria sugera ca România să‑și arunce ochii în sudul Dunării, către românii de acolo. Important este, în acest sens, un discurs parlamentar al lui Anastasie Stolojan, din octombrie 1883 (zilele parafării tratatului); după ce arată că "poți călători cu limba română prin toată zona Balcanilor", după ce atrage patetic atenția asupra românilor din dreapta Dunării, acesta o spune cam brusc: Regatul României este mult prea atent la mișcările din Ardeal, a fost mult prea receptiv față de ardeleni, lăsând, între timp, în uitare, românii din această zonă. Este timpul, conchide Anastasie Stolojan, transmițând dorința și voința Guvernului (va fi întărit de I.C. Brătianu personal), ca românii să se uite mai insistent peste Dunăre. Asta vrea să însemne, în sensul politicii impuse mai ales de către Austro‑Ungaria, abandonarea Ardealului în seama Ungariei și încercarea României de a se interesa, în compensație, mai insistent, de spațiile subdunărene. Să nu uităm: în vara lui 1883 nu numai Eminescu este dizlocat din sistemul presei bucureștene, dar și Ioan Slavici. Acesta este nevoit să întemeieze, la Sibiu, la 14 aprilie 1884, ziarul Tribuna, în inima Ardealului. Ardelenii nu mai pot fi sprijiniți în lupta lor, din Regatul României: tratatele internaționale impun această clauză.

 

        Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Mihai Eminescu, pătimaș apărător al Ardealului și al ardelenilor, ar trebui completate cu elemente ținând de biografia politică a poetului. De ce nu poate fi el alături de Petre Carp și Junimea, în această schimbare la față a României? Mai întâi, este bine de știut că Eminescu, ziarist la ziarul Timpul se afla, politicește vorbind, în adversitate față de Titu Maiorescu și grupul Junimii. După alegerile din mai (subiectul din "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale) gruparea junimistă trecuse de partea liberalilor lui I.C. Brătianu, consituind ceea ce un N. Dimancea a numit, într‑un discurs parlamentar, "opoziția miluită". Cartelul s‑a făcut din rațiune de politică externă, I.C. Brătianu având nevoie și solicitând expres punți de legătură cu cele două state germane pentru a răspunde puternicelor presiuni ale acestora către alianță: punțile erau deținute de către P.P. Carp și Titu Maiorescu. Maiorescu nu mai avea nimic comun cu ziarul Timpul care începe a‑l ataca violent pentru "trădare politică". Eminescu, însă, rămâne la Timpul, alături de Al. Lahovari, M. Koglniceanu, Lascăr Catargiu etc. Mai mult: el devine un conservator radical, criticând aspru aripa ce sa alipit la trunchiul liberal. Unul dintre articolele anti‑maioresciene de la Timpul îi aparține chiar lui Eminescu, judecând după stil și după idei (deși ediția academică nu‑l primește). De altfel, ca viziune politică, Eminescu se despărțise de Titu Maiorescu încă din 1881, în cursul unei lungi polemici de presă prilejuită de un studiu al criticului privind necesitatea ca România să urmeze o politică filogermană. "Paternalismul" criticului față de poet, din lunile iulie, august, septembrie 1883 este, așadar, motivat și politic. Maiorescu însuși scăpa de criticile aspre ale Timpului odată cu îndepărtarea lui Eminescu și, mai ales, odată cu crearea "cazului Eminescu". El va proteja, de fapt, nu numai un bolnav, dar și un adversar de idei, pare‑se, un adversar ireductibil, intratabil. Este de presupus, apoi, că nici Petre Carp, care‑l aștepta pe Eminescu bolnav la Viena și‑l va interna la un spital vienez cu medici din anturajul dr. Kremnitz și al lui Carol, nu s‑a putut înțelege politicește cu poetul după însănătoșirea acestuia. În general, artizanii acestei alianțe secrete au avut mult de luptat împotriva culturii și spiritului public românesc, care mergea constant către inima romanică a Europei, către Franța mai ales. Acest paradox specific românesc, spirit public romanic și politică germană, se va rezolva abia în 1916, când țara, împotriva tratatului secret de alianță va intra în război împotriva Puterilor Centrale. Se știe figura tristă a lui Titu Maiorescu și inflexiblitatea lui Petre Carp din consiliile de coroană ale lui 1916: ei susțin puternic Puterile Centrale, cel de‑al doilea motivând, fără echivoc, că nu poate călca un tratat pe care el însuși l‑a semnat. Puțină "politichie" nu strică pentru cine vrea să înțeleagă destinul lui Eminescu. Tratatele erau foarte dure în sec. al XIX‑lea, mai ales când erau secrete. Iată, apoi, paradoxul în care s‑a aflat o persoană marcantă a politicii românești, Petre Carp. După ce termină semnarea acestei alianțe, el, conservator, trebuie să fie mereu ținut în guvernele liberale: este al treilea bărbat (după I.C. Brătianu și Carol I) care cunoaște litera așternută pe hârtie. Situația devine "jenantă" spre 1889, când tratatul trebuie reînnoit. În timp ce Lascăr Catargiu declară în Parlament: "Noi nu putem urma decât o politică de neutralitate, adică să fim bine cu toate puterile, căci suntem o țară mică, o țară agricolă", în timp ce Al. Lahovari întărește această declarație, în timp ce tânărul, încă, Tache Ionescu o întărește de asemenea, Petre Carp tace în scaun: tratatul fusese semnat și se va reînnoi. O declarație a regelui către A. Goluchovski, reprezentantul Austro‑Ungariei, sună de‑a dreptul tenebros: suveranul are intenția chiar să‑l arunce peste bord pe bătrânul Lascăr Catargiu, dacă se va opune în continuare literei semnate. Dacă șeful unui partid dintre cele mai puternice, dacă bătrânul Lascăr Catargiu, a cărei personalitate era atât de puternică, riscă "aruncarea peste bord", avem temeiuri să credem că politica mare a țării nu se putea împiedica în poetul și ziaristul Eminescu! Culmea este alta, însă: când Al. Lahovari va deveni ministru de externe și va afla de acest tratat secret, îl va accepta fără mari probleme. La fel, Tache Ionescu și cam toți cei care au văzut, în seiful secret pe lângă care trebuiau să treacă spre funcții, dosarul respectiv. Aceasta repune în drepturi întrebarea noastră: oare Eminescu, dacă‑l cunoștea (în linii mari, desigur; nu se pune problema să‑i fi fost arătat!), oare nu‑i înțelegea necesitatea? Oricât de grav, de imperativ era momentul, oamenii responsabili l‑au înțeles. O va spune într‑un discurs care a făcut epocă, Tache Ionescu, atunci când va defini "politica instinctului național": "Afirm cu cea mai mare siguranță că nu e om politic, nu e partid, nu e parlament, nu e nimeni care să poată duce România pe cărarea pe care voiește să o ducă dl. Carp și dl. Stere. Noi nu am fost un stat de Don Quijoți, dar nici un stat de inconștienți; de la descălecatul de stat cu harta Daciei traiane, cu numărătoarea țărilor române stăpânite de alții, până la omul politic, toți, chiar în ziua în care iscăleau un tratat care ne leagă cu Austria, în sufletul lor sta scris cu litere de foc: "Ardealul și unitatea națională". Toți gândeau că situația nu e decât un provizorat, că va dura cât vor dura împrejurările europene ce împiedicau unirea neamului".

 

        Ar fi fost Eminescu un "Don Quijote" care "s‑ar fi pus cu țara în bețe", adică n‑ar fi înțeles aceasată "situație de provizorat"? Al. Lahovari a înțeles‑o, Lascăr Catargiu la fel, Tache Ionescu, iată‑i poziția. În cazul poetului s‑a preferat, însă, îndepărtarea și încarcerarea în mit. Un mit mut, care nu poate să vorbească ori se exprimă altfel decât prin vorbe. Pentru că Titu Maiorescu și ceilalți care știau treburile ascunse ale țării înțelegeau perfect de bine că sacrificiul lui Eminescu este unul național în ultimă instanță, că cea mai puternică voce pentru Ardeal trebuia să tacă, pentru a se face politica și acea voce a tăcut. De ce au ținut ei secret acest adevăr? Oare, venind repede războiul mondial, n‑au mai apucat să‑l transmită? Oare n‑a mai fost nevoie de adevărul Eminescu după război și Marea Unire? Oare a fost o fatalitate? Mitul în sine, ca mit, este purtător de adevăr, iar adevărul iese, până la urmă, la suprafață; poate că așa au gândit maiorescienii din jurul anilor '20 ai anilor noștri. Cum iese, însă, adevărul la suprafață din mit: cu mit cu tot, ori scuturându‑se de el? Dar putem noi să spunem că mitul însuși nu este adevăr? Poate conține adevăr ceva neadevărat, minciuna, de pildă?

 

        Nu insistăm; sigur este, însă, că pentru mulți alții soluția "aruncării peste bord" în privința lui Eminescu era mai de dorit. Maiorescu, vom vedea, va scoate la sfârșitul acestui "an civil" al lui Eminescu un volum din versurile sale ce‑l va dizloca definitiv din sistemul ziaristicii. Volumul va conține... exact 64 de "poesii". Între ele, Mai am un singur dor, cu trei variante, inedite: acestea vor migra din ediție, se vor pune pe muzică de romanță și se vor cânta in cârciumi, în saloane, la serbările școlare, la întruniri: Eminescu însuși, viu și dornic să reintre în presă, își va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interziși, 1884‑1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, își va lua volumul de poezii din raft ‑ și‑l va arunca în noroi, călcându‑și‑l în picioare: atunci forțele de ordine vor interveni prompt și‑l vor duce pe "insurgent" la poliție. Așa s‑a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, la lași: poetul a fost "împachetat" pe loc și dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamț. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s‑a mai adus acuzația că "se lua de femei pe străzile Iașilor, le "apuca de turnura rochiilor", le atingea în mers etc. Cine va fi depus, dintre distinsele doamne ale urbei, plângere la poliție in acest sens? Acolo, la Mânăstirea Neamț poetul va definitiva ‑ zic editorii (de fapt, va re‑crea, pentru că diferența dintre variantele manuscrise și forma definitivă este enormă, trebuie să recunoască acest lucru până și Garabet Ibrăileanu) ‑ poezia "De ce nu‑mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la Convorbiri literare, cu acest bilețel: "Iți trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ți se par acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. Indealtminterelea, mă aflu bine și sănătos in mijlocul acestor munți și‑ți doresc asemenea." Comentează Ibrăileanu : "Bietul d. Negruzzi! Eminescu, deși într‑un moment de luciditate, era în papuci și halat într‑o casă de nebuni... Scrisoarea aceasta nu e de om cu minte. "(O. V., p. 365, nota). G. Ibrăileanu pornește de la convingerea fermă, de nezdruncinat, că Eminescu n‑a mai creat nimic după 1883 și, deci, tot ce se publică din poeziile lui după această dată trebuie considerat "postum", operă fără girul autorului, fără voința lui de a fi publicată etc. De fapt, scopul demonstrației lui Ibrăileanu este altul: el atacă, risipind argumente imbatabile, ediția T. Maiorescu din 1883, spunând‑o apăsat: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naționalismului, dușmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publce: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te‑o cuprinde" (...) Ori chiar și acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ In liniștea sării/ Să mă lăsați să mor etc" Ori ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopții" (...) Nu cumva acum, la maturitate, și când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale și naționale ‑ nu cumva credea că nu i‑ar fi șezut frumos să publice și elegii amoroase ori invitații la dragoste și alte poezii "ușoare" ‑ și unele traduse? (O. V. p. 329) Acesta este miezul demonstrației lui Ibrăileanu, el este primul care sesizează că ediția din 1883 a schimbat cursul vieții lui Eminescu, a făcut din cel mai mare teoretician ‑ cel mai mare poet; a scindat viața și opera. Rămâne o ciudățenie, o "curiozitate logică", indârjirea criticului de la "Viața Românească" de a crede, sau de a considera, că în intervalul 1884‑1889 Eminescu era complet inapt pentru creație. Poate fi vorba de o convingere intimă ‑ dar și de lipsa informațiilor pe care le deținem în prezent despre poet. De pildă, Ibrăileanu vorbește de "celebrul" stabiliment de la Mânăstirea Neamț ‑ când azi se știe că era o casă părăginită, fără medic permanent, unde bolnavii ‑ destul de puțini la număr ‑ se îngrijeau unii pe alții, de unde Eminescu "evada" adeseori, trecând un râuleț până în sat să închine o stacană de vin cu te miri cine... Poezia "De ce nu‑mi vii?" are, apoi, un sens precis în contextul in care poetul a fost dus la Mânăstirea Neamț pentru că agăța femei pe străzile Iașilor. El cheamă, în peisaj autumnal, o anumită femeie: "Pe lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce scapără scântei/ Dar oricât ele sunt de sus/ Ca tine nu‑s, ca tine nu‑s." El o evocă: "Ți‑aduci aminte cum pe‑atunci/ Ne preumblam prin văi și lunci/ Te ridicam de subțiori/ De‑atâtea ori, de‑atâtea ori" Poezia se afla și în juralul intim al Veronicăi Micle, iar aceasta o adnotase: "Mi‑a plăcut mai mult ultima strofă "Căci tu înseninezi mereu..."" ‑ de unde Ibrăileanu declară: "Veronica Micle confundă: aceasta e penultima strofă" Dacă, însă, poeta avea poezia cu dedicație, trebuie s‑o fi obținut înainte de 1883 (lucru cu care și criticul este de acord): atunci, de ce nu se poate accepta că Veronica Micle deținea o variantă anterioară, cu alt aranjament al strofelor, după obiceiul lui Eminescu? Principiul după care viața și opera lui Eminescu sunt lucruri complet diferite, nouă ni se pare prea rigid. "De ce nu‑mi vii?" păstrează ecoul întâmplărilor de la Iași, din toamna lui 1886, și "opune" acelor "femei" ‑ să le zicem: "de sus" ‑ un chip familiar, apropiat, femeia "care înseninează" ‑ cum îi place Veronicăi ‑ "viața sufletului".25mpotriva tuturor sfaturilor și sfătuitorilor din Junimea ‑ de Veronica Micle. În cele din urmă, în primăvara lui 1888, ea va produce, în viața poetului, acea "revoluție" de care se temeau toți: îl va duce de mână pe poet la București, unde el va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare și reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându‑l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliție destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" ‑ și repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Șuțu, și celelalte. G. Ibrăileanu nu avea cum să știe aceste "amănunte" pe care eminescologia le‑a dat la iveală între timp. Dar el știa lucrul esențial: că țara zăcea, de la 1883 în sus, pe secrete. O societate care se dezvoltă pe baza unui tratat secret de alianță politică ‑ nu se poate să nu‑și creeze pârghiile și canalele sale de întreținere a acestui secret. Ținerea lui Eminescu deoparte face parte din logistica puterii (în epocă, "putere" însemna nu numai guvern ‑ parlament ‑ partide, ci întregul cerc interesat public de destinul națiunii). G. Ibrăileanu face abstracție de asta ‑ așa cum face abstracție de multe elemente ce constituie viața vie a lui Eminescu. Lupta sa exemplară pentru a dovedi că Maiorescu nu avea dreptul să publice anumite poezii ale lui Eminescu ‑ rămâne oarecum de neînțeles: cu ce scop desființează, la urma urmei, ediția din 1883? De altfel, Ibrăileanu coboară in amănunte până când, am zice, se pierde ori se ascunde în ele. Gest mefistofelic? Abstracțiune pură mai degrabă, pasiune pentru ideile în sine.  Zăvor la porțile Orientului

 

         Întrebarea: de ce n‑a fost Eminescu înștiințat de brusca orientare politică a țării spre Puterile Centrale, ori de ce n‑a fost avertizat cel puțin să fie mai prudent (pentru că "semnale" în acest sens veneau insistent de la Viena: se știe, doar, că P.P. Carp îi scria lui Titu Maiorescu, printre altele: "Și mai potoliți‑l pe Eminescu!") ‑ se pune în termeni încă mai insistenți când privim destinul operei poetului. Într‑adevăr, tocmai în toamna lui 1883, ca pentru a‑l însoți pe bolnav în lumea germană, pornește marea campanie de traducere a operei sale poetice (dar și a prozei: se traduce și basmul "Făt‑Frumos din lacrimă") în limba germană. Inițiativa vine din zonele de sus ale puterii, însăși regina Carmen Sylva traducând poezii de Eminescu pentru revistele germane de lux (elegant răspuns la gestul poetului de a‑i fi tradus, în românește, "Vârful cu dor" ‑ poem dramatic din care se detașează "Mai am un singur dor"), însoțită fiind de Mitte Kremnitz, Jules Bethelheim, Moses Gaster etc. Se poate spune că avem de‑a face cu prima campanie organizată în literatura română pentru popularizarea peste hotare a operei unui scriitor. Se mai făcuse acest lucru în perioada pașoptistă, dar la alt palier: literatura populară românească era tradusă și publicată masiv în spațiul cultural francez (campionul acestei inițiative fusese Vasile Alecsandri). Acum, vârful de lance este Eminescu ‑ iar terenul vizat, cultura germană. Campania demarează odată cu declararea publică a "nebuniei" poetului. Deși detaliile acestei acțiuni ne scapă, în linii mari înțelegem intenția oficială: se dorește dublarea demersului politic de către cel cultural (ca să nu mai vorbim că, economic, în România companiile franceze încep să fie înlocuite cu cele nemțești care vor construi căi ferate, șosele, vor aduce în țară armament; comerțul se derulează preponderent cu Puterile Centrale iar petrolul românesc începe a fi tot mai mult apreciat în aceeași zonă). E o "nemțire"‑ va încerca să strige presa, tot mai oprimată însă: în acești ani ‑ numiți ai "viziratului" lui I. C. Brătianu ‑ se fac insistente ingerințe în lumea presei, se atacă chiar redacțiile cu "cititori" plătiți și înarmați cu bâte, se "cumpără", de către putere, ziarele importante etc. lar axul cultural al acestei orientări devine... poezia lui Eminescu. Se mergea până la amănuntul semnificativ: exact când poetul vizitează Veneția ‑ revista germană Bukarester Sallon traducea sonetul eminescian "Veneția".

 

        Argumente oferă, desigur, poezia eminesciană suficiente pentru a justifica apropierea culturală româno‑germană ‑ dar mai ales suportul ei filosofic, depistat în Schopenhauer și bine pus în evidență. Acum începe a se înfiripa și "mitul" antifranțuzismului lui Eminescu, bazat de asemenea pe opera poetului. O poezie precum "Ai noștri tineri la Paris învață/ La gât cravatei nodul cum se face..." ar semnifica acest dispreț al lui Eminescu față de școlile Parisului, motivat de "gelozie", el făcându‑și studiile la Viena ori Berlin.

 

        Nu este, însă, locul exagerărilor nefolositoare. Trebuie spus că, pe filonul germanismului oficial și pe firul roșu Eminescu, tot acum încep să vină, atrași de București, marii ardeleni de la sfârșitul secolului ‑ Ilarie Chendi, Nerva Hodoș, Șt. O. losif, Ioan Scurtu. Cei mai mulți dintre ei vor face o "haltă" foarte nimerită pe la Tribuna ardeleană a lui Ioan Slavici. Ajunși în București, unii dintre ei (Chendi și Hodoș) vor înnebuni ca și poetul; cu toții vor pregăti, însă, curentul redeșteptării naționale, Sămănătorismul, pe structură stilistică eminesciană. Sămănătorismul poate fi înțeles mult mai bine în arie culturală largă, fără cantonarea strictă în literatură. Iată, de pildă, arhitectura (domeniu în care ‑ nu cred că este nevoie să mai insistăm ‑ se ilustrează cu strălucire francmasoneria). În 1891 se pun bazele școlii românești de arhitectură și se invită, în acest scop, Ia București iluștri reprezentanți ai domeniului din Franța și Germania. Ține un discurs celebrul Wallot, arhitectul Reichstagului german: "Eu, unul, mă simt fericit că am găsit în România un buchet de arhitecți și colegi care aparțin școlii franceze și germane și al căror merit l‑am putut aprecia cu ocazia concursului internațional pentru proiectele Camerei și Senatului. După mine, față cu numărul și valoarea arhitecților, ce n‑am crezut la început să fie în România, nu mai este nevoie să se mai publice concursuri internaționale. Proiectele expuse, deși foarte bine concepute, însă fiind făcute de arhitecți din diferite țări, ele pot fi ulilizate în mod diferit la Roma, Paris, Berlin etc. Cred că ar fi fost mult mai interesant și original dacă proiectele erau inspirate din elementele arhitecturii românești. În scurtul timp cât am stat în București am putut căpăta convingerea că dumneavoastră aveți o arhitectură națională care este plină de motive interesante și care se pot utiliza cu mare folos. De aceea, dar, recomand suprimarea concursului internațional și îmi permit a vă recomanda ca, în concepțiunile monumentelor ce veți avea a construi, să vă inspirați din arhitectura națională...

 

         Lumea arhitecților români era oarecum divizată în epocă: a construi după modele autohtone ‑ ori a ne alinia arhitecturii internaționale? Făcuse oarecare scandal casa Lahovari, construită de arhitectul Ioan Mincu în cel mai autentic stil românesc, în plin centrul Bucureștilor. Semnificativ este faptul că, la inaugurarea școIii românești de arhitectură, reprezentantul Franței refuză să participe, iar purtătorul său de cuvânt va vorbi în replică subtilă la reprezentantul Germaniei. Franța dorește în toate un stil unitar prin îmbinarea utilului cu plăcutul, să te simți oriunde pe glob la fel, construcții stas, spirit arhitectonic universal... Iată, în schimb, acest discurs al arhitectului german Wallot: el poate fi considerat actul de întemeiere al Sămănătorismului în România. Accentuarea specificului național, ridicarea "prin forțe proprii" a țării (formulă mult îndrăgită de liberali), întărirea încrederii în valorile locale ‑ toate acestea sunt câștiguri certe ale secolului, în spatele cărora nu e hazardat a vedea orientarea țării către cultura și spiritualitatea germană. "Sincronismul" de peste câteva decenii, în schimb, va avea totdeauna de reproșat țării că nu intră în Europa pe poarta latină, a Franței mai ales.

 

        Iată că, începând cu 28 iunie 1883, poarta franceză se închide pentru români ‑ mai întâi pe cale politică, apoi economic, apoi cultural. Filofranțuzii noștri încep a se exila definitiv în limba și în spațiul fizic francez. Ruptura aceasta îi va permite lui Poincarré să ne arunce vorbele grele de la 1901: "Aici, în România, suntem la porțile Orientului!" Zăvorul a fost, în 1883, Eminescu; cheia rămâne, după ce și‑a împlinit menirea încuierii, în tenebrele secretelor de tot felul ale secolului... 

 

Sfîrșit

 

PS. Îndemn ...

 

Doina

 

 De la Nistru pân'la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-sa

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate

Din Hotin și pân'la mare

Vin muscalii de-a călare.

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

Din Boian la Vatra Dornei

Au umplut omida cornii

Și străinul tot te paște

De nu te mai poți cunoaște.

Sus la munte, jos la vale

Și-au facut dușmanii cale.

Din Satmar până-n Sacele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!

Îndărăt dă tot ca racul.

Nici nu-i merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna - toamnă,

Nici e vară - vara lui

Și-i străin în țara lui…

De la Turnu-n Dorohoi

Curg dușmanii în puhoi

Și se-așează pe la noi.

Și cum vin pe drum de fier

Toate cântecele pier.

Sboară păsările toate

De neagră străinătate;

Numai umbra spinului

La ușa creștinului,

Își dezbracă țara sânul

Codrul - frate cu Românul

De secure se tot pleacă

Și izvoarele îi seacă.

Sărăc în țară săracă!

 

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

Mânca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia!

 

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta

Las'Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinților

În sama parinților.

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă.

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău!

Tu te-naltă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată.

De-i suna de două ori,

Îți vin codrii-n ajutor.

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară,

Din hotară în hotară.

Îndragi-i-ar ciorile

Și spânzuratorile