ARTA CARE ESTE PROMOVATA DE FRANCMASONI

In arta, francmasonii ne fac sa "admiram" cu zel expresionismul abstract, cubismul, minimalismul. In literatura destinata maselor, francmasonii ne fac sa ne "delectam" cu satanismul, pornografia si "comicul" mutilarii si torturii; în cea destinata culturnicilor, învatam structuralismul si formulele matematice aplicate hodoronc-tronc acolo unde nu se potrivesc. Critica literara este "post-structuralista" si foloseste termeni ca "metataxis", "paralogic", "non-referential", "logocentrism". Parintele deconstructivismului, francezul Jacques Derrida, se mira singur de avântul pe care l-a luat teoria lui în Statele Unite. La început, Derrida si colegii lui (Jacques Lacan, Michel Foucault, Roland Barthes, Paul de Man, cel care zice ca literatura nu e decât zgomot lipsit de semnificatie), au insistat ca nimic nu conteaza decât textul: adica, atunci când Milton scrie "orb în Gaza la moara cu sclavi", nu trebuie sa stii nici ce e Gaza, nici despre ce moara cu sclavi este vorba, nici cine a fost orb în Gaza la moara cu sclavi si cum de a ajuns acolo si nici de ce se plânge. Aceste lumini ale intelighentiei progresiste au ajuns la concluzia ca oricum cititorul nu poate ghici despre ce este vorba, caci nici un text nu are o semnificatie în sine si poate însemna, vorba lui Bacovia, orice si tot nimic. Derrida si distinsii lui urmasi umplu, cam inconsecvent, kilograme de hârtie cu textele lor si ocupa toate publicatiile de specialitate cu scrieri care, conform teoriilor lor, înseamna orice si tot nimic. Emulii americani ai lui Derrida scriu interpretari si critici care demonstreaza ca orice text înseamna orice: astfel, un profesor de la Universitatea din California a scris în 1978 ca atunci când Huckleberry Finn încearca sa vrajeasca un spirit dintr-o cutie veche de conserve, el de fapt se masturbeaza; catedra de Engleza a Universitatii din Michigan a organizat un colocviu despre travestism la Shakespeare, Brecht si Caryl Churchill; la Universitatea Brown, interpretarile acestea semiotice au proliferat în asa masura încât s-au despartit de catedra de Engleza si formeaza o catedra aparte, care se ocupa si de alte feluri de texte, exprimate prin muzica, voce, ori film. Membrii acestei catedre produc lucruri bizare, ca de exemplu filmul "Mama, mama, unde mi-e creierul?", un film scris în 1987, al carui autor si-a descris ulterior creatia ca "un gunoi vechi post-modernist plin de rock". Studentii cutreiera pravaliile si spalatoriile din Rhode Island cautând "semnele" care "înseamna" Rhode Island. Dizertatia unui doctorand din 1985 de la Universitatea Irvine, din California, este despre Productiile ideologice în industria restaurantelor si demonstreaza, pe baza a patru tipuri de lanturi de bodegi cu servire rapida si bufete express, ca "atunci când omul crede ca-si cumpara ceva de mâncare, în realitate ceea ce primeste este de fapt un text care poate fi descifrat". Se descifreaza acest text examinând usile, dosurile, ferestrele, lumina, menu-ul si alte elemente; apoi se vede cum "ideologia comerciala se integreaza în cultura post-modernista care se dezvolta". Pare de râs dar nu e. E de plâns. Caci aceasta este o teza pentru care candidatul a primit titlul de doctor si acest doctor, intelectual si profesor universitar modeleaza mintile tineretului. Si Sykes vede pericolul acestor ridicole exercitii ale culturnicilor, caci ele nu se petrec alaturi de cultura adevarata, ci în locul ei. Houston Baker, profesor la Universitatea din Pennsylvania, zice ca nu exista diferenta calitativa între autori. Robert Scholes scrie în 1986 ca absolventii unei facultati literare n-au nevoie sa fi auzit vreodata în viata lor de Homer, Platon, Aristotel, Dante si Shakespeare. E.D. Hirsch Jr. se asociaza acestor idei în mod perfid, tipic - pretinzând ca le combate. In articolul lui despre <Alfabetizarea culturala> (Salmagundi, toamna, 1986), el demonstreaza ca nimeni nu are nevoie sa citeasca nimic pentru a fi cult - nimic altceva decât articolul lui. Dar profesorii universitari americani au mers si mai departe si au absolvit studentii de la obligatia de a citi ceva. Comitetul pentru Programa Analitica a Studentilor de la Facultatile de Engleza s-a întrunit pe la sfârsitul deceniului al optulea si a decretat ca studiind literatura engleza si americana nu trebuie sa studiezi autori ca Shakespeare, Donne, Milton, putând studia absolut orice-ti trece prin minte, caci, zice comitetul, "actul de a trai si interpreta literatura nu trebuie sa fie legat de anumite obiecte". Mai mult, neavând obligatia de a citi si cunoaste anumiti autori, studentii devin liberi sa învete "trairea actului cititului". Astfel s-a legiferat în mod oficial în programa analitica universitara analfabetismul; "trairea actului de a învata" este exact ceea ce a introdus Dewey în scolile primare când a eliminat cunoasterea alfabetului si a numerelor, scrisul, cititul si socotitul din scoli.

Marii preoti ai analfabetismului cu diploma universitara de la catedrele de literatura au succes. La Universitatea Duke, una dintre cele mai prestigioase, s-au adunat vârfurile intelectualilor: Stanley Fish, seful catedrei de Engleza, care în scrierile lui recunoaste ca exista semne fizice tipografice pe hârtie, dar semnificatia lor e alta la fiecare contact chiar cu acelasi cititor. Barbara Herrnstein Smith, care urma sa fie presedinta Asociatiei de Limbi Moderne, Frank Lentricchia, autorul cartii "After the New Criticism - Dupa critica noua" si cel mai mare critic literar marxist al Americii, Frederic Jamerson, care vede totul conform luptei de clasa descrise în termenii revolutiei de la 1848 sunt platiti cu salarii de sute de mii de dolari anual fiecare si au fost descrisi de un coleg ca "cei mai bogati marxisti din America". Acesti campioni ai maselor exploatate, înfometate si oprimate si-au angajat apoi sotiile ca profesoare la aceeasi catedra cu ei si apoi prietenii. Cu totii sunt critici deconstructivisti, cu totii marxisti si campioni ai maselor populare. Când un student l-a rugat pe un distins profesor de la Duke sa analizeze o poezie a lui Baudelaire, profesorul (a carui specialitate era aceea a poeziei) n-a putut sa o faca si a raspuns doar ca "a citit cam de mult poezia, dar vede ca are 36 de versuri". Pâna si Harold Bloom, care si-a construit reputatia pe o mare doza de marxism si critica de text, îi descrie pe acesti oameni de cultura si literati ca pe "noii stalinisti ai catedrelor de Engleza".

*

* *

Daca te duci la New York, în multe cartiere nu esti sigur ca vei ajunge viu de acasa la statia de metrou. Peretii caselor, gardurile, suprafetele accesibile în acele cartiere sunt desfigurate de murdarii si mâzgâlituri executate stropind vopsea din cutii sub presiune, numite graffiti. Pâna recent aceste murdarii si mâzgâlituri erau considerate acte de vandalism. In 1992, guvernul a declarat ca sunt opere de arta. La Miami, la Centrul Municipal pentru Artele Frumoase, s-a organizat o expozitie a unui mare pictor contemporan de graffiti care se caracteriza în doua moduri: întâi, arta lui se distingea prin murdarirea peretilor caselor cu graffiti executate apasând pe capacul unei cutii cu vopsea; si apoi, a murit de AIDS (SIDA), caci era consumator de heroina si s-a infectat drogându-se cu acul unui prieten bolnav. Profesorii de liceu au vizitat expozitia, învatându-si elevii sa-l emuleze pe acest artist, care, dupa cum ne-a explicat o profesoara de "aprecierea artei", a "redat vietii arta, aducând-o din nou din muzee printre noi, pe strada." Toate statuile si fântânile frumoase create în secolele trecute care ne-au împodobit orasele erau pe strada dar probabil nu erau "printre noi".

Fundatia Nationala pentru Arta a Statelor Unite - The National Endowment for the Arts (NEfA) este o agentie care foloseste banii cetatenilor colectati din impozitele pe salarii pentru ca sa "promoveze arta". In 1993, aceasta fundatie a intentionat sa cumpere cu $1,6 milioane (peste un milion si jumatate) de dolari urmatoarea opera de arta a artistei Judhy Chicago intitulata <Cina> - un simbol al mosternirii noastre - o masa festiva triunghiulara cu 39 de tacâmuri, câte un tacâm pentru fiecare mare femeie din istoria Statelor Unite; fiecare tacâm are o farfurie, si pe fiecare farfurie este aratat un vagin care reprezinta pe acea mare femeie din istoria Americii. Pe unii membri ai Congresului i-a podidit dezgustul si au cerut sa nu fie cumparata acea "opera de arta" cu banii cetatenilor. Dar 123 de membri ai Congresului au fost de parere ca trebuie sa "sprijine arta" si ca cine nu doreste sa cumpere cele 39 de vagine cu banii publici nu "sprijina arta".

La 5 martie 1994 a avut loc un eveniment artistic la Cabaretul St. Patrick, prezentat de Centrul Walker pentru Arta din Minneapolis, Minnesota, finantat în parte de catre National Endowment for the Arts (NEfA), cu bani luati de la contribuabili. The National Endowment for the Arts este bratul guvernului care promoveaza artele. Evenimentul artistic a constat din aparitia pe scena a unui "artist" numit Ron Athey, originar din Los Angeles, care are SIDA, si care a înfipt cutitul într-un alt "artist"; a muiat apoi stergarele în sângele proaspat ce curgea din rana si a trimis stergarele peste capetele publicului din sala, cu ajutorul unor frânghii întinse peste rulmenti. Unii spectatori mai putin cultivati, s-au cam ferit de sângele care picura din stergare. Ba unii mai opaci, tematori ca vor fi infectati cu SIDA, s-au plâns - bineînteles, degeaba. Biletele pentru acest spectacol artistic au costat în jur de $100 si s-au vândut toate. In decursul spectacolului, descris în program ca "tortura erotica" ce foloseste "iconografia religioasa", artistul Ron Athey si-a înfipt ace în cap provocându-si sângerari, apoi si-a înfipt ace si în brat. In final s-au înfipt spite de metal în obrajii a doua "artiste". Kathy Halberich, directoarea Centrului Walker pentru Arta, a declarat ca aceasta opera trebuie înteleasa în contextul "ritualurilor bisericii". Centrul Walker pentru Arta a primit de la NEfA peste un milion de dolari în ultimii trei ani. Don Nikles si Robert Byrd, membri în Congresul Statelor Unite, au dezaprobat acest eveniment artistic în scrisori, la care directoarea NEfA, Jane Alexander, le-a raspuns ca n-au dreptate. Congresul si-a manifestat dezaprobarea taind alocatia NEfA cu... 2%. Presedintii Statelor Unite, Bill si Hillary Clinton, au numit-o pe actrita Jane Alexander sefa la NEfA si i-au trasat sarcina sa faca astfel încât "arta sa faca parte din viata fiecarui american din tara" - dar arta promovata de NEfA. Americanii nu mai au voie sa se fereasca de urdorile Fundatiei Nationale pentru Arta (NEfA). Jane Alexander a dezvaluit misiunea Fundatiei Nationale pentru Arta (NEfA): "sa obisnuiasca publicul cu homosexualitatea, incetul cu incetul".

In octombrie 1993, NEfA a finantat trei festivaluri cinematografice homosexuale la Pittsburg cu $17.500. Filmele care au participat la aceste festivaluri finantate de catre guvern prin NEfA au aratat procesul masturbatiei, acte sexuale orale executate de barbati homosexuali si un barbat care lingea interiorul unei latrine.

In 1994, Fundatia Nationala pentru Arte a dat $15.000 unui grup de huligance ce-si zic "guerilla girls", care umbla mascate si îmbracate în negru, cautând sa semene cu niste gorile si lipesc afise pornografice care arata penisuri umflate, exagerat de mari, peste afisele muzeelor si expozitiilor de pictura. Afisele lor sunt, chipurile, proteste la faptul ca sunt foarte multe tablouri de pictori barbati în muzee si mai putin tablouri de pictori femei.

Bugetul NEfA era de 174 milioane de dolari în 1994. Berit Kjos arata ce fel de arta a promovat NEfA în 1992 si 1993:

- Kitchen Theatre din New York a primit $13.000 pentru productia unei înregistrari a "artistei" Annie Sprinkle, a carei "arta" consta din faptul ca-si departeaza picioarele pe scena si invita publicul sa-i exploreze profunzimile vaginului în timp ce recita rugaciuni adresate "spiritelor prostituatelor de la templele din antichitate". " De obicei iau o gramada de bani pentru asta", a exclamat Annie Sprinkle pe scena, "dar asta seara guvernul plateste".

- S-au dat $25.000 pentru filmul <Poison - Otrava>, un film care ilustreaza grafic copulatia homosexuala.

- Institutul Arts Complex a primit $20.000, pentru evenimente artistice care au inclus aparitia aceleiasi Annie Sprikle care a povestit "evolutia ei sexuala".

- Clubul de Teatru Experimental LaMaMa, care ofera arena de selectie pentru "lesbienele care ucid", a primit $170.105.

- Artistul Joel-Peter Witkin a primit $20.000, a patra bursa pe care a luat-o acest artist de la NEfA, ca sa produca urmatoarele opere de arta: o fotografie intitulata "întinderea testiculelor"; alta care arata o "femeie care castreaza un barbat"; un "crucifix cu erectie"; o fotografie a unui sarut care uneste buzele celor doua jumatati ale capului unui cadavru de barbat taiat longitudinal de-a lungul nasului. Aceasta ultima opera de arta a fost cumparata cu $27.000 la Sotheby în 1990.

- $14.375 a primit Tim Miller, care s-a urcat pe scena si s-a dezbracat, stimulându-si penisul, în cadrul unui spectacol artistic numit "Trupul meu ciudat".

- $19.750 s-au dat unei organizatii care ofera publicului vizionarea unor filme pornografice de la festivalul filmului homosexual si lesbian din San Francisco.

- $20.000 s-au dat unui "artist" care a promis ca va folosi banii pentru un film "comico-serios despre ciudateniile obsesiilor sexuale".

- $50.000 lui Allan Berube si Arthur Dong ca sa faca un film despre homosexualii din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

- $17.000 lui Tony Kushner care a scris piesa "Angels in America: Millenium Approaches - Ingeri în America: Se apropie Mileniul", cu teme homosexuale.

- Inca o bursa lui Tim Miller (care mai primise una anterior).

- O bursa lui Holly Hughes, a carei realizare artistica se bazeaza pe faptul ca isi introduce diverse zarzavaturi în diverse orificii ale trupului.

- O noua bursa teatrului Kitchen din New York.

- O bursa pentru asociatia Brava! ca sa organizeze programe pentru lesbienele si homosexualii de vârsta scolara.

In 1972 sau 1973, un profesor si critic de arta de la o universitate din New York a tinut o conferinta la universitatea din Bucuresti. Fiind bucurestenii la ora aceea cam înapoiati, nu le-a aratat pânzele unse cu excremente, ci i-a luat incetul cu încetul si le-a aratat pânze complet albe, goale; apoi pânze care aveau doar o dunga verticala la mijloc; si alte asemenea "capodopere" ale modernismului. Si atunci s-a vazut clar cine are stofa de intelectual si cine nu. Intelectualii "autentic"i au cazut în extaz si au început sa "patrunda" arta moderna. Cei mai "înapoiati" s-au uitat cu nedumerire si unul si-a manifestat ignoranta întrebând cum se selecteaza acele opere de arta.

In 1993, Academia de Arte Frumoase din Manchester a selectat 150 de picturi dintre cele 1000 oferite pentru expozitia anuala. Una dintre ele, <Ritmul copacilor>, a fost laudata pentru "calitatea echilibrului coloristic, pentru compozitie si pentru excelenta tehnica". Când Helen Johnson, care oferise pictura, a dezvaluit ca autorul era fiul ei care o "pictase" la vârsta de 4 ani, presedintele Academiei, Glenys Latham, a explicat: "arta copiilor are adesea o nevinovatie, o calitate de a fi inedita, pe care adultii de multe ori se straduiesc sa o recapete". Dar, initial, <Ritmul copacilor> fusese laudat pentru "excelenta tehnica", nu pentru "nevinovatie"! "E dovedit ca oricine poate face arta moderna", a spus mama "pictorului". Burton Silver si Heather Busch au publicat în 1994 un studiu intitulat <Why Cats Paint: A Theory of Feline Aesthetics - De ce picteaza pisicile: teoria esteticii feline>, în care este studiata printre altele pisica artista Bootsie care este "trans-expresionista", a avut cinci expozitii în ultimii patru ani, vânzându-si operele cu peste $75.000 (oare ce-o fi facând cu banii?). Si criticii vor gasi totdeauna vorbe goale si sonore cu care sa acopere adevarul. "Esenta creativitatii este adaptabilitatea la imediat", zice Walter Darby Bannard, seful Catedrei de Arte Plastice si Istoria Artelor de la Universitatea din Miami. Walter Darby Bannard a fost numit sef de catedra fara experienta pedagogica, fara sa fi predat vreodata; înainte de asta fusese 25 de ani "artist independent". Pânzele pictate de el sunt foarte mari. Iata cum sunt create: peste pânza întinsa pe podea, Walter Darby Bannard varsa una sau doua canistre de vopsea de consistenta maionezei si de orice culoare; apoi ia un maturoi folosit pentru maturarea aleilor si-l împinge putin prin vopseaua de pe pânza. Când pânza s-a uscat, este atârnata în muzeul universitatii, la expozitia profesorilor. Uneori însa este atârnata în expozitii dedicate în întregime pictorului. Generatii întregi de studenti învata sa picteze ca seful catedrei, spre disperarea oamenilor de serviciu, care de doua ori pe an trebuie sa râneasca dupa îngrozitoarea murdarie lasata în urma lor de catre artisti. Desi zeci si sute de astfel de "picturi", care arata absolut la fel, sunt create an de an de generatii de pictori, numai unele dintre ele se vând sau ajung sa "înfrumuseteze" institutiile publice - si ajungem din nou la întrebarea prosteasca: cum se selecteaza operele de arta moderna, si cine te face din simplu cetatean, "artist"?

Paul Ingbretson, pictor (adevarat, nu modern) din Boston, Massachusetts, si-a pus aceleasi întrebari - si nu din invidie; caci Paul Ingbretson, desi n-are succes de critica si nu este pomenit în periodicele de arta, are succes de public si traieste confortabil din pictura ne-moderna. "Am început sa ma întreb", zice el, "daca modernismul nu se trage din marea traditie artistica a occidentului, atunci din cine se trage?... La început cercetarile mele n-au realizat nimic decât obisnuitele afirmatii sonore cum ca inovatori straluciti ca Braque si Picasso au dus arta înainte. Arta, se spune, e ca homo sapiens, pe cale de a deveni ceva mai înalt, ceva care depaseste materialul. Modernistii, se insista, cauta «centrul vital» si resping «exteriorul nesemnificativ». Mi s-a repetat la nesfârsit ca "modernismul este adevaratul erou, caci el poate sa evite lumea fizica superficiala pe care toti artistii au confundat-o cu realitatea pâna acum". Deci, modernismul nu are nimic de-a face cu ce se vede cu ochii, ci cu lumea spiritului. Ani de zile Ingbretson a citit si cercetat fara sa gaseasca descrierea acelei semnificatii spirituale a modernismului, decât în referiri si afirmatii vagi si disparate - pâna ce i-a deschis ochii aparitia volumului "The Spiritual in Art: Abstract Expressionism, 1890-1985 - Spiritualul în Arta: Expresionismul abstract, 1890-1985".

Esenta spiritualitatii artei moderne e legata, a descoperit Ingbretson, de magia neagra si de credintele oculte. Unii pictori cauta sa redea experiente câstigate în sedinte de spiritism. Altii cauta "vindecarea" cu ajutorul supranaturalului. Nimic nou în asta; William Blake în secolul XVIII desena lumea spiritelor - dar o desena de maniera realista. Eugéne Delacroix a sustinut ca si-a pictat cele mai bune tablouri când suferea de meningita. Artistii moderni i-au preluat teza. "Nasterea si dezvoltarea artei abstracte e legata inextricabil de curentele spiritualiste ale Europei din ultima parte a secolului XIX si prima parte a secolului XX", scrie Maurice Tuchmann în "The Spiritual in Art - Spiritualitatea in arta". Linda Dalrymple Henderson scrie în editorialul la numarul de iarna din 1985 al revistei College Art Journal: "Aparitia la sfârsitul secolului XIX a unor noi teorii despre realitate si despre sine a creat o bresa pentru patrunderea ideilor mistice si oculte care pot fi din ce în ce mai mult identificate ca fiind caracteristica principala a modernismului în sine".

Odata cu dusmania acerba pentru crestinism, acesti "spiritualisti culti" si artisti au îmbratisat imaginile tuturor religiilor pagâne, africane, pre-columbiene, primitive, amerindiene.

Apoi, artistii moderni s-au dedat automatismului. Paul Klee scrie: "Mâna mea este instrumentul unei puteri indeparate. Nu intelectul meu îi ordona, ci altceva, ceva mai înalt, o putere necunoscuta - de altundeva. Trebuie ca am prieteni buni acolo, unii luminati dar si unii întunecati". Arshile Gorky "a facut un mare stil din automatism", scrie Irving Sandler, care arata ca toti expresionistii abstracti din anii 1940-50, în afara de Motherwell, "au fost atrasi de mituri antice si arta primitiva si foloseau automatismul ca sa dezvaluie ceea ce ei credeau ca sunt "simboluri universale care locuiesc în minte" ("The Triumph of American Painting - Triumful picturii americane). In 1924, André Breton definise automatismul ca "dictare a gândului, fara vreun control al ratiunii si lipsit de orice preocupare estetica ori morala", în manifestul suprarealismului. Kandinsky a luat imagini din texte teozofice; Mondrian s-a straduit sa reprezinte concepte teozofice; Max Ernest s-a straduit sa prezinte traditia alchimiei. Cubismul este de asemenea o ilustrare a ocultului, a celei de-a patra dimensiuni a lui Guillaume Apollinaire. Jacques Lipchitz scrie ca cubistii "citisera Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistos. Cubistii se interesau si de proprietatile oculte ale imaginilor."

Exemplele si citatele continua: Ingbretson retine tendinta esentiala anticrestina - legata de o alta trasatura esentiala a modernismului: devotamentul pentru revolutia bolsevica.

Toti corifeii si discipolii artei moderne nu vorbesc decât despre reînnoire, eliberare, emancipare, avangarda. Kandinsky, scrie Henderson, vroia "sa pregateasca oamenii pentru lupta pentru marea utopie". "Nu toti socialistii sunt adepti ai teozofiei, dar toti adeptii teozofiei sunt socialisti", zice un conducator al teozofiei americane. Annie Besant a participat la fabianism. Samuel Putnam, criticul de arta al revistei The New Masses, scrie: "suprarealistii sunt comunisti declarati". Criticul literar comunist Herbert Read scrie: "Suprarealismul este aplicarea aceleiasi metode logice (materialismul dialectic) în domeniul artei". Kandinsky si Marc Chagall au fost luptatori comunisti. Pablo Picasso a fost membru cotizant al partidului comunist; si apologetul sau, Anthony Blunt, care a scris o carticica despre arta "anti-imperialista" a lui Picasso, a fost spion platit de KGB-ul sovietic.

Lista pictorilor dadaisti, futuristi, expresionisti abstracti, ash can (lada de gunoi), si asa mai departe, care au fost si sunt afiliati activi în slujba bolsevismului este nesfârsita, scrie Ingbretson. Criticul de arta Harold Rosenberg este si el de acord ca "aproape toti parintii artei abstracte americane... Pollock... Rothko... de Kooning... Reinhardt si Motherwell" au fost afiliati comunismului, ultimii doi declarati marxisti si Motherwell dedicat invaziei bolsevice în razboiul civil din Spania. In 1961, Rosenberg anunta ca Jackson Pollock s-a înscris în partidul comunist.

Prima mare expozitie modernista din Statele Unite a avut loc în 1913, organizata de "cei opt", un grup de pictori care predau sub conducerea formala a lui Robert Henri la Scoala Moderna din New York; trei dintre ei lucrau la revista The New Masses, si unul a pictat pentru sediul organului partidului comunist american, The Daily Worker.

"Evident", scrie Ingbretson, "ei n-au facut-o pe spezele proprii. Daca ai nevoie de fonduri pentru expozitia de arta revolutionara creata de niste mistici stranii cu tendinte socialiste, cui sa-i ceri bani? Natural, lui Vanderbilt. Si-asa au si facut. Vanderbiltii au fost ultrafericiti sa sprijine cauza modernismului. Li s-au alaturat curând Rockefellerii, si dupa Rockefelleri, Guggenheimii, si asa mai departe.

Ingbretson se întreaba: oare de ce au cheltuit miliardarii de teapa Vanderbiltilor, Guggenheimilor, Rockefellerilor, a lui Sach si Goldman, atât de mult ca sa faca din indivizi ca Jackson Pollock sau Rothko sau Pablo Picasso mari artisti? Aveau ei oare o investitie initiala în pânzele acestor necunoscuti a caror valoare voiau sa o sporeasca pe piata? Dar daca e asa cum de nu s-a nimerit sa investeasca cumparând la pret derizoriu operele unui pictor necunoscut care picteaza acceptabil; doar ar fi realizat acelasi profit? De ce au fost alesi tocmai acesti "ilustri" incompetenti care practica magia neagra si propavaduiesc bolsevismul ca sa fie facuti mari artisti? Ce atractie fatala au ideologia comunista si religiile oculte pentru acesti miliardari?

Raspunsul îl da însusi John D. Rockefeller III, în carticica sa "The Second American Revolution - A doua revolutie americana". El nu e revolutionar, scrie Rockefeller, dar vrea sa faca astfel încât revolutia ce are loc sa fie "o adevarata revolutie", în spiritul descris de François Revel în cartea sa <Without Marx or Jesus - Fara Marx ori Iisus>: "o transformare sociala, culturala, morala si chiar artistica, în care sunt date afara valorile lumii vechi, sunt schimbate raporturile dintre oameni, se schimba conceptul de familie, valoarea muncii si chiar scopurile existentei sunt schimbate." Cu alte cuvinte, Rockefeller vrea sa instaureze Noua Ordine Mondiala, lumea sclavilor (de-alde noi) si a stapânilor de sclavi (de-alde Rothschild, Rockefeller, Guggenheim, Sach, Goldstein - clica celor 300).

In februarie 1987, Robert Hughes scrie în Time: "Daca înca-si închipuie cineva ca modernismul nu este cultura oficiala a zilelor noastre si ca nu este religia seculara a Statelor Unite ale Americii, acest proiect (noua aripa a Muzeului Metropolitan din New York) îi va spulbera ultimele iluzii".

Paul Ingbretson îsi încheie prezentarea consemnând admiratia criticilor de arta pentru opera "geniului" contemporan Julian Schnabel, care consta din pânze pe care sunt lipite cioburi de farfurii sparte, cu un material care arata ca excrementul uman.

Cu exceptia Rosei Bonheur, înainte de Pablo Picasso n-au existat pictori evrei; caci sinagoga interzice imaginile. Dar Pablo Picasso a reconciliat dictatul talmudic cu ideologia lui comunista, si a intrat în lumea artei nu creând imagini ci distrugându-le. Imediat celebrat în doua carti de Gertrude Stein, Picasso a devenit seful unei scoli care s-a dedicat distrugerii traditiei artei europene - unii dizolvând imaginea în forme abstracte lipsite de sens (arta abstracta), altii facând-o dementa (arta suprarealista), scria Parintele Leonard Feeney cu zece ani în urma. Triumful artei moderne a fost înlocuirea imaginilor din bisericile crestine cu aceste produse abstracte si suprarealiste; Jacob Epstein, înnobilat de regina Elisabeta II a Angliei, produce Cristosi cubisti care înlocuiesc frumoasele si miscatoarele statui traditionale.

Clement Greenberg îsi exprima într-un articol devenit faimos (Horizon, 1947) disperarea ca puritatea elevata a artei acestui grup de adevarati artisti nu are sanse de izbânda în fata opacitatii analfabete a marelui public care nu întelege arta. "E foarte putin probabil ca se poate produce arta la un nivel respectabil în situatia de fata. Ce pot face 50 de oameni împotriva a 140 de milioane?" Imediat, toata intelighentia americana, toti culturati din lume, s-au asternut pe patrunderea, întelegerea si gustarea artei moderne, a expresionismului abstract. Nimeni nu vrea sa faca parte din cele 140 de milioane de analfabeti! Nici noi n-am vrut. Si noi ne-am straduit sa patrundem, sa cunoastem, sa apreciem arta moderna. Am vizionat expozitiile, am citit publicatiile si criticile, am vizitat studiourile si facultatile, am cunoscut pictorii si sculptorii. Si am vazut si noi, cu toata "intelectualitatea" progresista, hainele cele noi ale împaratului.

Pentru cei care nu cunosc expresia, ea provine din titlul unei povesti de Hans Christian Andersen. In rezumat, iat-o:

In cetatea unui împarat de demult, care punea mare pret pe toaleta sa, au sosit doi straini care au declarat ca sunt tesatori de meserie, capabili sa teasa o stofa care era nu numai mult mai frumoasa decât oricare alta dar avea si proprietatea miraculoasa de a fi invizibila pentru toti oamenii prosti si pentru toti cei nedemni de pozitia pe care o ocupa. Imparatul, doritor de a afla care dintre demnitarii lui nu merita pozitia pe care o ocupa, i-a angajat pentru ca sa teasa si sa-i croiasca un rând de haine. Strainii au cerut cantitati mari de matase si fir de aur, si au instalat doua razboaie de tesut, la care sedeau preocupati tesând nimica, pâna noaptea târziu. Doritor sa afle cum progreseaza lucrarea, împaratul si-a trimis cel mai credincios ministru. Acesta, intrând în încapere si nevazând tesatura a înghetat de spaima. Cei doi sarlatani au început sa-i atraga atentia asupra calitatii tesaturii si frumusetii culorilor; ministrul se straduia din toate puterile sa le vada dar nu vedea nimic, caci nu era nimic de vazut. Dar, neîndraznind sa recunoasca ca nu vedea nimica, a declarat ca admira frumusetea tesaturii, ale carei calitati cei doi sarlatani au început sa le explice. Ca un adevarat intelectual, ministrul a memorat expresiile de lauda ale sarlatanilor si le-a repetat împaratului.

Sarlatanii au continuat sa ceara matasuri, bani si fir de aur, pe care le-au ascuns, si-au continuat sa teasa aer pe razboaiele lor de tesut. Curând împaratul a trimis un alt emisar sa vada stofa; acesta, ca si primul, n-a vazut-o dar a admirat-o, si de fata cu sarlatanii, si de fata cu împaratul. In cele din urma, împaratul cu suita lui s-a dus sa vada stofa, pe care cei doi emisari care fusesera trimisi s-o vada primii o laudau din toate puterile, dar pe care nici împaratul si nici membrii suitei sale n-o vedeau - caci nu exista. Cu totii au admirat însa cu foarte mare glas frumusetea stofei din care împaratul s-a hotarât sa-si faca hainele pe care le va purta în public la urmatoarea sarbatoare. Sarlatanii au muncit cu multa râvna, zi si noapte, croind, cosând si finisând hainele cele noi ale împaratului - taiau aer, potriveau nimica, împungeau aerul cu acul lipsit de ata; în cele din urma au declarat: "hainele sunt gata". Si, ridicând nimica cu ambele mâini, i-au spus împaratului si suitei lui: "acestia sunt pantalonii"; apoi schimbând pozitia bratelor, au spus: "aceasta este jacheta"; si, tot dând din mâinile goale, au aratat vesta, mantaua, si asa mai departe. "Stofa noastra este asa de usoara si placuta, ai zice ca nici nu se simte!", au declarat ei, în timp ce-l îmbracau pe împarat. "Dar ce frumoase sunt! Ce bine îi sta maiestatii sale cu ele!" Si toti curtenii se întreceau admirând hainele cele noi ale împaratului. Si împaratul se vedea dezbracat în oglinda, dar isi admira de zor costumul invizibil alaturi de curteni.

Procesiunea imperiala a pornit prin cetate, cu împaratul în frunte, urmat de sambelanii care tineau mâinile goale ridicate în spatele împaratului de parca i-ar fi tinut trena. Si poporul, aliniat pe ambele parti ale drumului, admira de zor si cu zel hainele cel noi ale împaratului, caci, desi nimeni nu vedea nimic decât pielea goala si rufele de corp ale împaratului, nimeni nu vroia sa creada vecinii despre el ca el este mai prost si nu vede hainele. Doar un singur copil mic a spus: "Dar împaratul n-are haine pe el!" In cele din urma mai multe voci au murmurat ca împaratul umbla prin cetate fara haine pe el, si împaratul însusi a început sa creada ca hainele invizibile nu exista. "Trebuie sa-mi pastrez reputatia", s-a gândit împaratul, continuându-si drumul, iar sambelanii au continuat sa duca trena, care nu exista, în urma lui.

Nici un "intelectual" nu vrea sa admita ca nu vede hainele cele noi ale împaratului - dupa ce Clement Greenberg a declarat ca numai prostii nu le vad. O pictura, explica Greenberg, nu trebuie sa dea privitorului iluzia ca vede ceva ce ar putea vedea în viata independent de pictura; o pictura care este adevarata arta trebuie sa fie o suprafata plana. "Integritatea planului pictorial" nu trebuie violata cu reprezentari sau similitudini.

Tot ce aduce cu realitatea violeaza planul pictorial. Quintesenta acestor idei ale lui Greenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Jackson Pollock, prietenul lui Greenberg.

Si asa, "adevaratii artisti" s-au ferit de violarea planului pictorial pâna în 1950, când i-a venit rândul lui Harold Rosenberg sa teasa hainele cele noi ale împaratului. Harold Rosenberg a definit pictura ca "actiune". "La un moment dat pânza îi apare pictorului american ca o arena în care trebuie sa joace. Ce urmeaza sa apara pe pânza nu e o imagine ci un eveniment". De-acum "artistii adevarati" au început sa sufere atacuri isterice în care se repezeau asupra pânzei cu furia subconstientului dezlantuit si exprimându-se din plin prin actiune. Si quintesenta acestor idei ale lui Rosenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Willem de Kooning, prietenul lui Rosenberg. Dar nici Greenberg, nici Rosenberg nu i-au inventat pe Jackson Pollock si pe Willem de Kooning. Peggy Guggenheim i-a "descoperit" si a facut pictori de geniu din ei. Intr-un singur an, în 1943, Peggy Guggenheim l-a determinat pe Jackson Pollock sa se dedice picturii inconstiente si suprarealiste, i-a expus operele în galeria ei sic din cartierul exorbitant al New York-ului si l-a pus pe Alfred Barr sa-i cumpere "picturile" pentru colectia permanenta a Muzeului de Arta Moderna, pe Robert Motherwell sa scrie despre geniul lui Pollock în The Partizan Review si pe Clement Greenberg sa scrie acelasi lucru în The Nation. N-a fost greu sa faca un geniu din betivul incapabil care si-a pierdut bruma de luciditate de atâta lauda si care venea la petrecerile milionarei Peggy Guggenheim atât de beat încât la una din ele s-a dezbracat complet si a urinat în camin în fata musafirilor. Totul depinde de cine este proprietarul publicatiilor. Hârtia accepta orice. Si "intelectualii" accepta orice.

La inceput Greenberg a scris ca Jackson Pollock este "unul dintre cei mai puternici pictori abstracti"; apoi, ca este "cel mai puternic pictor din generatia sa"; apoi, ca este "cel mai puternic pictor în America astazi", alaturi de John Marin; si, în fine, ca este "cel mai mare pictor american al secolului XX". Iar putinilor dizidenti care remarcau ce "urâte" sunt picturile lui Jackson Pollock, Greenberg le-a raspuns: "orice opera de arta profund originala e urâta la început". In 1949, Life l-a numit "cel mai mare pictor în viata al Statelor Unite". Time si Newsweek i-au tinut isonul - si totul a fost bine si frumos pâna în ianuarie 1958. Atunci a aparut arta "pop".

Arta "pop" a debutat cu expozitia lui Jasper Johns în ianuarie 1958, unde artistul a expus pânze mari pe care se puteau vedea literele alfabetului, sau cifre, sau drapelul, sau tinte pentru trageri. Toate executate precis ca si în realitate. Alt pictor din generatia noua, Robert Rauschenberg, expunea opere ca: trei sticle de coca-cola (reale) asezate una lânga alta. Si criticul de arta Leo Steinberg (ajutat de alt critic, William Rubin), a fost noul preot al noii religii, înlocuindu-i pe confratii Greenberg si Rosenberg. In 1960, Leo Steinberg a tinut o conferinta la Muzeul de Arta Moderna - si, desi doar 480 de culturati au încaput în sala, în câteva zile toata "intelectualitatea" de pe toate continentele au stiut ca adevarata arta este arta "pop". "Orice ar putea fi, arta adevarata reprezinta doar arta", a explicat Steinberg. Geniile n-au mai fost Pollock si de Kooning ci Andy Warhol (care a pictat o cutie de conserve) si Roy Lichtenstein (care a pictat desenele umoristice din ziar). Dar nici acum, printre artistii, criticii si patronii artei "pop" n-au fost admisi crestinii.

Pentru consolarea celor care investisera atâta sensibilitate, atâta suflet si atâta inteligenta în expresionism abstract ori suprarealism, Leo Steinberg a descoperit ca arta moderna "se proiecteaza incontinuu într-o zona neclara unde nu exista valori fixe", si este "nascuta din anxietate". Rolul artistului este "sa transmita spectatorului aceasta anxietate", astfel încât arta sa-l "scufunde într-o adevarata prabusire existentiala". Ca sa apreciezi adevarata arta, trebuie sa-ti provoace repulsie si ura întâi. De exemplu, Robert Schull, trecând pe eleganta strada Madison Avenue din New York, a vazut într-o vitrina niste petece de hârtie pe care nu era nimic, decât jos de tot, într-un colt, scrijelita cu un creion aproape invizibil, o mâzgâlitura care putea fi o încercare a unui om foarte bolnav de a scrie un cuvânt. Hârtiile acelea erau picturile lui Walter de Maria si i-au provocat lui Robert Schull un dezgust atât de puternic, încât a devenit imediat patronul artistului - si-asa a devenit Walter de Maria primul pictor minimalist.

In 1965 a aparut o noua Adevarata Arta, arta "op", adica a iluziilor sau efectelor optice: de exemplu, o pânza mare acoperita cu linii curbe paralele care fac ca pânza sa para ca nu e perfect dreapta (Bridget Riley). Autorii acestei Arte Adevarate preferau sa-i zica abstractie perceptuala. Aceasta, zic ei, elibereaza arta de sclavia realitatii, caci arta nu mai are loc pe suprafata fizica a pânzei, ci între ochiul si creierul privitorului. Asa s-a ajuns la marea descoperire ca arta nu exista de fapt în sine ci doar în creierul spectatorului. Si, cu aceasta ocazie, a reaparut pe scena marele critic de arta Clement Greenberg, eclipsat un timp pentru ca se încapatânase sa ramâna credincios expresionismului abstract. Arta în sine, declara Greenberg, consta din trasaturi de penel. Si asa Roy Lichtenstein s-a lasat de ilustratii de ziar si a început sa traga cu bidinele gigantice câte o trasatura de penel pe câte-o pânza.

Odata intrata pe pârtia minimalismului, Adevarata Arta este complet eliberata. Opera de arta trebuie sa fie instantanee, zice Kenneth Noland; opera lui (doua cercuri concentrice cu un punct la mijloc) este perceputa într-o fractiune de secunda în totalitatea ei. Frank Stella a eliberat opera de arta si mai mult: a scos-o din rama si a expus... doar rama. Rama cheala, neteda, goala, care nu contine nimica, a devenit opera de arta. Dar si mai mult a fost opera de arta eliberata când nici n-a mai fost agatata pe perete - caci peretele în sine constituie opera de arta, asa cum e, gol, cu nimica pe el. Artisti precum Carl André, Robert Morris, Ronald Bladen, Michael Steiner au început sa desparta galeriile de arta golite de orice mobila si picturi în parti, adica în "spatii", care constituie "sculpturile" expuse. Apoi sculptura spatiului s-a eliberat si mai mult, iesind afara din galerie; si asa au aparut opere majore ca de exemplu gropi mari sapate de "sculptorul" Michael Heizer în desertul Mojave. O astfel de opera de arta a fost creata de marele artist Christo, care a angajat niste muncitori sa întinda niste fâsii de plastic roz pe apa de-a lungul tarmului unei insule. Un milion de persoane (zice The Miami Herald) au fost sa admire fâsiile de plastic. Nu exista un milion de culturati în oras; din doua una: sau minte ziarul, sau marele public s-a dus sa vada fâsiile de plastic pentru ca în ziar scria ca cine nu le vede nu e inteligent, si nimeni nu doreste sa recunoasca ca n-a vazut hainele cele noi ale împaratului.

Dar, aproape de 1970, Adevarata Arta a cunoscut o noua eliberare, de data asta de ultimele catuse materiale. Caci arta nu consta din vopsele si pânza ci din conceptia creatorului - chiar daca dispare sau ramâne nerealizata. Arta conceptuala este de doua feluri: unul poate fi vazut dar nu multa vreme; celalalt nu poate fi vazut deloc. Peter Hutchinson este un artist din prima categorie. El a umplut doua pungi mari de plastic cu gunoi în putrefactie, le-a legat cu o frânghie, a atasat greutati de capetele frânghiei, si a aruncat frânghia în apa. Gunoiul putrezind emana gaze care ridicau frânghia într-un arc - deci opera de arta s-a numit <Arc> si a fost cumparata de catre Muzeul de Arta Moderna cu o suma respectabila (natural, din buzunarul contribuabililor). Din când în când, un fotograf fotografia sub apa arcul descris de frânghie - pâna când pungile de plastic au plesnit si arcul s-a frânt; astfel a disparut opera de arta (desi este înca în proprietatea Muzeului de Arta Moderna). Cel de-al doilea fel de arta conceptuala este permanent invizibil. Tom Wolfe a aflat (caci de vazut n-a putut-o vedea) de existenta unei astfel de opere de arta la Centrul Richmond pentru Arta din California, unde amatorul de pictura este gratificat cu niste foi de hârtie batute la masina în care se descrie cum pictorita s-a trezit într-o dimineata poftind pâine prajita cu margarina atât de intens, încât s-a vazut cum îsi ungea pâinea cu margarina, si cum aceasta se lichefia de caldura pâinii prajite, si apoi se solidifica, si apoi ea musca din pâine, dar cum n-avea pâine prajita cu margarina a trebuit sa bea niste coca-cola - toate aceste senzatii descrise în cele mai microscopice amanunte în pagini peste pagini marunt batute la masina, cu o rabdare si o verbozitate care-l lasa mult în urma pe Marcel Proust. Dar arta conceptuala merge si mai departe. David R. Smith a eliminat complet imaginea din pictura; caci în fond, vorbaria despre pâinea prajita facea uz în cele din urma de imagini. Dar, adevaratul artist conceptual trebuie sa-i arate publicului spatiul dintre imagini. Astfel, opera lui de arta consta din spatiul dintre cele sase litere ale cuvântului "vacant" grupate doua câte doua, astfel: "VA CA NT". Dar desi David R. Smith s-a concentrat asupra golului, totusi n-a reusit sa elimine identitatea operei de arta. Aceasta ultima victorie i-a revenit pictorului Lawrance Weiner care a publicat în aprilie 1970 în revista Arts Magazine o pictura care consta din urmatoarele rânduri tiparite:

"1. Artistul poate construi o opera de arta.

2. Opera poate fi facuta.

3. Opera nu trebuie sa fie facuta.

Fiecare din aceste propozitii fiind la fel de importanta si conforma cu intentia artistului, decizia asupra conditiei operei este a celui ce-o primeste, când o primeste."

*

* *

In 1951, G. Huntington Hartford II, nepotul lui George Huntington Hartford si mostenitorul milioanelor celei de-a cincea mari corporatii americane la ora aceea, detestând arta moderna, a investit $70 de milioane încercând sa arate publicului ca împaratul n-are haine. Tom Wolfe povesteste despre aceasta încercare.

Intâi, zice Tom Wolfe, Hartford i-a criticat pe James Jones, Tennessee Williams, William Faulkner, Pablo Picasso, arta si literatura mo-derna în general, pentru ca sunt extrem de vulgare si anticrestine. A tiparit o brosura pe propria cheltuiala intitulata Sa-l insultam pe Dumnezeu? de care lumea culturati-lor a facut mare haz. Apoi a cumparat un teren pe care a construit o serie de vile în care pictorii si artistii care obtineau burse puteau crea în liniste, lipsiti de griji materiale; li se servea masa calda punctual, aveau bani de buzunar, pentru conversatie exista salonul comunal, pentru drumuri venea sa-i ia limuzina la cerere. Dar, în ciuda acestor conditii ideale de creatie, artistii se împutinau din an în an.

In 1955, Hartford a cumparat o pagina întreaga din 6 ziare mari din New York în care-a publicat un apel la public, aratând ca arta abstracta si expresionismul abstract sunt doar gunoaie promovate de catre o conspiratie a unui grup strâns unit de directori de muzee, proprietari de galerii de arta si critici de arta, pentru a desfiinta si distruge marea traditie artistica si culturala a crestinismului. Ca exemple i-a dat pe Pablo Picasso, Willem de Kooning si Georges Rouault. El personal a început sa cumpere tablourile unor pictori adevarati ca John Everett Millais, John Singer Sargeant, John Constable si Edward Coley Burne-Jones. Apoi a scris personal o dramatizare a romanului Jane Eyre de Charlotte Brontë si, desi la cuvântul de ordine al criticilor si ziarelor, culturati nu s-au dus s-o vada, spectacolul s-a jucat timp de 6 saptamâni cu pierderi banesti. Apoi, dupa câteva proiecte denumite excentrice de catre ziare, a cumparat o cladire mare între Broadway si Central Park în New York pe care a reconstruit-o ca o Galerie de Arta Moderna. In holul galeriei a pus sa se monteze patru versuri de Kipling, care lauda munca artistului care deseneaza fidel ce vede, slavindu-l pe Dumnezeul lucrurilor adevarate ("But each for the joy of the working,/ And each, in his separate star,/ Shall draw the thing as he sees it/ For the God of things as they are"). Dar Rudyard Kipling este un poet pe care intelighentia progresista din Anglia începuse sa-l ponegreasca înca de prin 1920 si toti intelectualii - mai ales cei care nu citisera în viata lor nimic de Kipling - stiau ca este un exemplu de anti-cultura. Tom Wolfe face observatia ca nu Kipling a fost motivul nereusitei lui Hartford - ci crestinismul lui. "Este imposibil sa asculti ce zice Hartford în ultimii 13 ani despre cultura", scria Wolfe în 1963, "fara sa remarci cât de des pomeneste despre bine si rau, despre credinta în Dumnezeu, despre morala, despre valori sfinte - într-un cuvânt, despre religie". Un luptator de pe pozitiile crestinismului e sortit esecului; religia crestina nu e "sic" printre culturnici. Apoi Hartford a avut ideea sa organizeze o expozitie la Los Angeles în care criticii de arta sa-si aleaga picturile lor preferate si publicul sa-si aleaga picturile sale preferate, si astfel sa devina evidenta distanta dintre gustul publicului si cel al criticilor. Dar acest proiect nu a putut fi realizat din cauza refuzului directorilor de la muzeele de arta, care s-au aliat cu totii împotriva lui Hartford.

Pentru prima data Hartford si-a dat seama ca conspiratia nu este numai între criticii de arta, ci e pe scara mai larga. A descoperit ca din New York, Muzeul de Arta Moderna hotaraste cine va fi si cine nu va fi pictor în Europa si America, ce este si ce nu este arta. A încercat sa contracareze dictatura Muzeului de Arta Moderna cu propria sa Galerie de Arta Moderna, unde sunt expuse opere care nu insulta crestinismul si nu constau din fecale aruncate pe pânza. Reportajul lui Tom Wolfe se încheie cu o gluma la adresa naivului, demodatului G. Huntington Hartford, care citea romane de Dickens si Thackeray si Sir Walter Scott când toata lumea se îngramadea la teatru sa vada actori goi pusca sau mimând copulatia pe scena (Equus). Dar pâna si Tom Wolfe vede ca conflictul nu este între arta abstracta si arta realista - ci între crestinism si dusmanul crestinismului. Si ce pot face 70 de milioane si zece ani de efort ale lui Huntington Hartford, împotriva miliardelor acumulate de Rockefelleri, Rotchschilzi, Guggenheimi, si-a unei ofensive de secole?

Intre timp arta moderna merge înainte. In 1991 a avut loc o retrospectiva organizata de catre Muzeul de Arta Moderna din New York si Muzeul de Arta Contemporana din Los Angeles a lui Ad Reinhardt, un pictor care a trait între 1913 si 1967 si care si-a dedicat ultimii 14 ani din viata "picturilor negre". Picturile negre constau din pânze patrate cu latura de un metru si jumatate, uniform si complet negre. Nu e clar daca pictorul a cumparat pânza neagra si a taiat-o la dimensiune sau a taiat si montat întâi pânza si a vopsit-o ulterior în negru. Toate aceste patrate de pânza neagra arata exact la fel, dar au nume diferite. Astfel, un patrat negru se cheama Black Painting - Pictura Neagra, si a fost creat în 6 ani, între 1960 si 1966; alt patrat negru se cheama Abstract Painting - Pictura Abstracta, si a fost terminata în numai cinci ani, între 1960 si 1965.

Recent, elita cunoscatorilor si colectionarilor s-a adunat la Sotheby’s din Londra ca sa admire, sa guste si sa cumpere operele artistilor majori contemporani. Reporterii de la emisiunea televizata 60 Minutes au filmat licitatia si pâna si ei au admis ca nu au vazut hainele cele noi ale împaratului. Unul dintre artistii majori contemporani este Jeff Koons. El si-a explicat opera astfel: "This is an ultimate state of being. I wanted to play with people’s desires. They desired this equilibrum. They desired prebirth. I was giving a definition of life and death. This is the eternal. This is what life is like after death; aspects of the eternal (Este ultima expresie a fiintei. Am vrut sa ma joc cu dorintele oamenilor. Ei doresc acest echilibru. Au dorit starea dinainte de nastere. Am dat aici o definitie a vietii si a mortii. Este eternul. Este asa cum e viata dupa moarte; aspecte ale eternului)". Opera la care se refera artistul consta din trei mingi de basket într-un acvariu plin cu apa, pe care le poti cumpara cu $20 de la pravalie - dar cu $50.000 de la Koons, fost vânzator de actiuni de bursa, actualmente artist. Dar Koons nu creeaza cu mâna lui operele de arta pe care le vinde sub iscalitura lui. Unele sunt create de meseriasi, pe altele le cumpara de la pravalie. Asa este un aspirator de praf, cumparat de la pravalie cu $80 si revândut apoi nemodificat de Jeff Koons cu $100.000 ca opera de arta autentificata de o scrisoare iscalita de "artist". Koons explica de ce aspiratorul cumparat de la pravalie nu e opera de arta, dar cumparat de la el este: "I always like the antropomorphic quality. They are like lungs. So this object now is just free to eternally just display its newness, its integrity of birth. (Totdeauna mi-a placut calitatea asta antropomorfica. Parca-s plamâni. Si asa, acest obiect e liber acum sa-si arate pe vecie noutatea, integritatea nasterii sale.") (Dam si originalul pentru cititorii care ar putea crede ca noi am inventat toate acestea). Jeff Koons a fost consacrat ca mare artist contemporan printr-o expozitie retrospectiva la Muzeul de Arta Moderna din San Francisco.

Despre o pânza pe care sunt lipite niste cioburi de farfurii sparte, criticul de arta Julian Schnabel scrie: "This is an eschatological art appropriating the master meanings of life and the master languages of art to reassert the sense of hurt and loss that evades both. (Este o arta escatologica care-si însuseste sensurile majore ale vietii si limbajele majore ale artei ca sa reafirme sensul durerii si pierderii care le scapa ambelor.)" Arta lui Christoper Wood, un alt mare pictor contemporan, consta dintr-un cuvânt de trei litere: RAT (sobolan) repetat de trei ori, unul sub altul, pe o pânza. Iata explicatia criticilor de arta: "They communicate, not like facile appropriations, but as a home perfectionist’s idea about discourse reduced to the irreductible, then starting all over again (Comunica nu ca o însusire facila ci asa cum e redusa ideea despre vorbire a unui perfectionist domestic la ireductibil, ca apoi s-o ia de la început)."

Un alt mare artist contemporan, Robert Gober, creeaza urinale, adica scoici de toaleta în care urineaza barbatii în closete publice. Le ia din closete sau le cumpara de la pravaliile de materiale de constructii si nu le face nimic altceva decât ca le monteaza fara teava de scurgere. In afara de pisoare, Robert Gober mai creeaza si chiuvete (tot fara teava de scurgere si tot de la pravalie) si câte un brat sau un picior mare de lemn vopsit frumos în culori stridente. Una din creatiile lui recente este un trup de barbat din lemn, vopsit peste tot în violet tipator si proptit cu capul în jos într-un colt, despre care publicatiile de arta scriu: "Installations function as utopian and distopian spaces. The tableaux rests and its own stillness suspends social time (Instalatiile functioneaza ca spatii utopice si distopice. Tabloul zace si propria sa nemiscare anuleaza timpul social). Jeffrey Deutsch, critic de arta si prieten de-a lui Gober, explica omul violet: "Opera asta în mod special ne arata ceva din incertitudinea în care se afla azi artistii în sfera sociala. Ei nu stiu exact unde sunt". Dar Jeffrey Deutsch minte. Gober si Deutsch si întreaga armata care a invadat si ocupat cultura si arta, eliminându-i pe toti cei talentati, stiu exact unde sunt: în ghetoul spiritual al poporului ales. Elaine Danheiser, proprietara unei galerii de arta din New York, are trei urinale de Robert Gober, frumos expuse unul lânga altul pe perete. "They look like urinals, but they really aren’t. It comments on things that we take for granted and that we really don’t see. (Arata ca niste urinale dar nu sunt. Sunt comentarii despre lucruri pe care le luam de bune si nu le vedem)", zice ea. Elaine Danheiser ofera apoi spre vânzare cunoscatorilor de arta un dreptunghi mare de pânza neatinsa, perfect alba, de vreo 3 pe 4 metri, opera pictorului Robert Reuman. "Reuman has reduced painting to its very essence and a lot of people don’t understand that. Some of his work has a little more texture and this one is a little flatter because he really has reduced it. He is a minimal artist. (Reuman a redus pictura la esenta ei si multi nu pricep asta. Unele opere de-ale lui au tesatura un pic mai grosiera si asta e mai neteda pentru ca a redus-o cu adevarat. El e un pictor minimalist.)", explica ea - desi nu "pictorul" a "redus" suprafata pânzei caci a cumparat-o de la magazin gata "redusa". Elaine Danheiser mai ofera intelectualilor care apreciaza arta si opera lui Felix Gonzalez Chorres. Opera acestui mare artist contemporan consta dintr-o gramada de bomboane într-un colt al camerei. Bomboanele sunt învelite de la fabrica în hârtiute albe, albastre, rosii, maro. "Pot lua o bomboana?" a întrebat reporterul, si a luat una. "Nu stirbesc opera?" "Mai am bomboane, pot sa mai adaug", a raspuns Elaine Danheiser cu bunatate.

Intelectualii si cunoscatorii de arta care cumpara aceste opere nu cumpara cu banii lor - ci cu banii prostilor care nu apreciaza arta moderna, prin cumparari oficiale pentru întreprinderi si institutii si prin alocatii de la guvern. Recent, "artistul" Piero Manzoni a vândut unui cunoscator de arta o cutie de conserve rotunda de metal de vreo jumatate de kilogram în care a pus... propriile excremente. Pe eticheta cutiei scrie <Merda D’artista - Excremente de artist>, ca sa se stie ca e o opera autentica.

Jean-Michel Basquiat este mult promovat de guvern si de învatamânt în Statele Unite. Despre el s-a creat legenda ca era un biet copil negru de pe maidan care a început sa mâzgâleasca peretii cladirilor expimându-si individualitatea artistica si a fost astfel descoperit de acel clasic în viata, Andy Warhol. In realitate Jean-Michel Basquiat este un tânar negru dintr-o familie bogata care traieste în lux si care a facut afaceri grase cu povestea cu copilul de pe maidane. Jean-Michel Basquiat producea mâzgâlituri gigantice de felul celor facute de copiii de 3-4 ani. Invatatorii si profesorii îsi duc copiii de scoala cu clasa la expozitii ca sa vada picturile lui Basquiat si unii dintre copii declara ca ei stiu mâzgali mai bine. Dar reputatia lui Jean-Michel Basquiat s-a consolidat pe vecie în 1988, când a murit de o doza prea mare de droguri halucinogene. A fost declarat în mod oficial un geniu, s-a organizat o retrospectiva cu operele lui la Muzeul Whitney de Arta Americana din New York si mâzgâlelile lui infantile si hidoase se vând cu câte o jumatate de milion de dolari.

Catalogul de carti de arta din august 1994 al unei librarii majore din New York, Strand Book Store, expediat prin posta în toata lumea, contine 327 de titluri de carti despre pictura si sculptura. Dintre ele, 79 sunt despre pictorii si sculptorii adevarati ai celor peste 2.500 de ani de istorie artistica a civilizatiei noastre, adica 24%; si restul, adica 76%, sunt despre Marc Chagall, Laura Grisi, Roy Lichtenstein, si asa mai departe. Acest catalog contine doua titluri despre Michelangelo si 6 titluri despre Joan Miró; concluzia: Joan Miró este mai mare decât Michelangelo. Toate cataloagele librariilor sunt la fel. Chiar daca lucreaza în pierdere, chiar daca nimeni n-ar cumpara cartile despre "artistii" modernisti propagati de aceasta literatura în aceste cataloage, editorilor si librarilor nu le pasa; sunt finantati ca sa propage anti-cultura anti-crestina.

La Roma traieste un pictor român care întelege ce se întâmpla cu arta. Recent, scrie el, a vazut la televizor un concert al unei fanfare englezesti ai carei membri defilau si cântau goi pusca - si nu pentru ca le era cald. A vazut apoi în aprilie 1994 la Roma expozitia "Dada, libertin si libertar", împartita în trei sectii: pre-dadaism (1912-1916: Duchamp, Richter, Man Ray, Francis Picabia); dadaismul propriu zis (Tristan Tzara si Marcel Iancu, Van Doesburg, Joostens, Schwitters, Arp, Grosz); si post-dadaismul (Man Ray târziu, Themerson, Farfa, Paladini). Cine-si închipuie ca e un intelectual rafinat memorând si recitând aceste nume si-ar folosi timpul mai bine daca ar examina acesti artisti si ar descoperi câti dintre ei sunt furnici parazite cu un program politic.

Despre originea numelui "dada" exista mai multe variante: Tristan Tzara sustine ca "dada" înseamna coada vacii sacre în limba africana kru. Hans Richter zice ca Lenin, vecinul la câteva case al sediului originar al dadaismului la Zürich, a aprobat manifestul dadaist zicând: "da, da!". In manifestul dadaismului, Tristan Tzara scrie: "Noi... pregatim marele spectacol al dezastrului, incendiului si descompunerii. Luptam contra tuturor majusculelor (Patria, Familia, Religia, Arta, Morala) pentru afirmarea valorilor mai putin conventionale, mai putin oficiale si false, dar mai umane si mai adevarate (care or fi acelea?). Dada se aplica la toate si la nimic, e punctul în care se întâlnesc da si nu", scrie Tristan Tzara. "Este anarhia culturala. Adica exact baza culturii contemporane occidentale care se pare ca nu mai poate iesi din acest cerc vicios", scrie Emanuel Bandu, apoi noteaza cum pe coperta revistei de "cultura" The New Yorker, unde aparea spilcuitul Eustace Tilley cu joben si manusi, apare Elvis Tilley, stranepotul lui Eustace, plin de cosuri pe fata, cu cercel în ureche, si cu un bilet de la un magazin pornografic în mâna; "e un anarhist", explica directoarea publicatiei.

Acesti "anarhisti" educati în pornografie sunt parte din armata Noii Ordini Mondiale. Când a fost îndepartat crucifixul din barul Facultatii de Arhitectura din Florenta, ca sa nu-i "ofenseze" pe ne-crestini, barman-ul a protestat, dar studentii "anarhisti" au fost docili ca oile; unul mai zelos a zis ca crucifixul e "kitsch". Arta crestina care a luminat lumea timp de 20 de secole e "kitsch"; urinalele lui Robert Gober sunt "arta".

La San José în California se va ridica o statuie a lui Quetzalcoatl, zeu aztec cu forma de sarpe, platita cu $500.000 din banii contribuabililor. Statuile si crucea crestina sunt interzise în locurile publice; dar statuia lui Quetzalcoatl a fost aprobata de Consiliul Municipal; primareasa adjuncta Blanca Alvarado a simtit "o renastere spirituala" promovând statuia acestei zeitati în cinstea careia se sacrificau victime umane prin despicarea pieptului si scoaterea inimii palpitânde.