ARHITECTURA, MUZICA SI LITERATURA

Dupa cel de-al doilea razboi mondial inovatia francmasonica s-a extins la arhitectura, scria parintele Leonard Feeney, unde formele traditionale ale locuintelor au fost înlocuite cu "forme functionale", care sa satisfaca nevoile biologice în modul cel mai evident posibil. Si aceste cuburi joase de ciment si sticla în care ne satisfacem nevoile biologice sunt mobilate cu obiecte asemanatoare. Walter Gropius, finantat de Arnold Schoenberg (compozitorul atonalist), Franz Werfel (scriitorul) si Albert Einstein (geniu declarat) au înfiintat comuna de artisti a scolii de arhitectura Bauhaus, care s-a mutat dupa 1933 la Cambridge, în Anglia. Discipolul sau Laszlo Moholy-Nagy a deschis o sucursala la Chicago, care a rezolvat o problema esentiala a plutocratiei: construirea staulelor pentru vitele cu fata umana. Si asa s-au nascut "blocurile muncitoresti", numite în Statele Unite "proiecte de cazare", pepiniere de crima si insalubritate, scrie parintele Feeney.

Multi cred ca atunci când Nicolae Ceausescu demola satele, bisericile si monumentele arhitectonice ale României, o facea din dementa si nu la ordin. Dar demolarea satelor, înfometarea românilor, demolarea bisericilor, au fost conform programului francmasonic de la care Ceausescu n-a deviat; si n-a fost lichidat pentru acele fapte, ci pentru cu totul altceva. Si nu pentru ca marilor bancheri le-a fost mila de poporul român, ca tremura de frig iarna, ci pentru ca s-a lacomit si a platit datoriile externe ale României, refuzând astfel sa mai plateasca dobânzile care umfla cuferele casei Rothschild.

Este clar ca programul de demolare al ambiantei arhitectonice a civilizatiei crestine europene este global, nu specific lui Ceausescu, si poate fi urmarit cu usurinta în occident. Planul francmasoneriei internationale este sa transforme civilizatia de tip european crestin, în care individul este dotat cu liber arbitru si este responsabil pentru actele sale, într-o tiranie globala în care plebea, gloata, vitele cu fata umana, cei multi, traiesc în comun, în cirezi conduse de "tehnocrati", adica de o patura birocratica privilegiata care executa ordinele directoratului si sunt rasplatiti cu un nivel de trai putin mai ridicat decât al gloatei. In America, aceasta societate a viitorului, a Noii Ordini Mondiale, este numita "plantatia globala" (the global plantation), caci asa traiau sclavii pe plantatiile de bumbac, dormind în dormitorul comunal, mâncând de la cantina, facând ce li se spune. In Uniunea Sovietica si în tarile socialiste, asa traiau membrii de partid si de nomenclatura. Cine nu-si aduce aminte ce bine era "la comun", cu baia si bucataria comune mai multor familii? Francmasonul Ceausescu darâma satele si bisericile ca sa extermine crestinismul si civilizatia lui si sa transforme taranii în sclavi care traiesc "la bloc", "la comun".

Diferenta dintre viata goimilor, a vitelor cu fata umana, în plantatia globala, si viata crestinului de tip european nu e imediat vizibila. Mai mult, la prima vedere, viata cirezii pare mai prospera decât a omului liber. Statele Unite ale Americii se îndreapta spre socialism, caci numai socialismul pare americanilor capabil sa vindece relele sociale - somajul, saracia, foametea, lipsa de îngrijire medicala. Tot socialiste sunt guvernele Marii Britanii, Frantei, Canadei. Iata cum este descris socialismul de catre unul care îl cunoaste bine: Viktor Suvorov, fost înalt ofiter în armata sovietica:

"Marele ideal al socialismului e simplu si poate fi înteles de oricine.

Societatea este construita pe baze rationale. Somajul nu mai exista. Ingrijirea medicala este gratuita si mâncarea, în cantitati rezonabile, este gratuita. Fiecare om are o camera separata cu lumina si ventilatie. Apa, canalizarea si încalzirea sunt gratis. Tot omul are dreptul la timp liber. Nu exista împartire în bogati si saraci. Toata lumea are haine confortabile si solide, potrivite cu anotimpul - si hainele sunt, desigur, tot gratuite. Si toti sunt egali în fata legii.

Ai sa spui ca este doar un vis frumos si ca nimeni n-a reusit sa construiasca socialismul pur. Aiurea. In fiecare tara exista deja insule de socialism pur, neîntinat, în care fiecare din aceste conditii este îndeplinita.

Exista o închisoare în orasul vostru? Daca da, du-te si uita-te la ea - si ai sa vezi o societate în care toti oamenii au mâncare, au de lucru si în care hainele, locuinta si încalzirea sunt pe gratis.

Comunistilor sovietici li se reproseaza adesea ca au încercat sa construiasca o societate socialista dar în schimb au produs ceva ce seamana îndeaproape cu o închisoare. Acuza este pe deplin nejustificata. In Uniunea Sovietica unii prizonieri au celule mai mari ca altii, unii manânca bine, altii prost. E o totala confuzie - mai sunt multe de facut pentru a face ordine. Adevaratul socialism, în care toti oamenii sunt cu adevarat egali, nu seamana doar cu o închisoare - este o închisoare. Nu poate exista decât înconjurata de ziduri înalte, turnuri de paza si câini de paza, caci oamenii încearca tot timpul sa fuga din orice regim socialist, exact cum încearca sa fuga din închisori."

Dar unde sa fugi din plantatia globala? Unde sa fugi dintr-o închisoare care acopera toate continentele?

In urma cu câtiva ani am vazut o emisiune cultural-educativa la televizor. Un egiptolog a descifrat inscriptiile de pe peretii unui mormânt din Valea Regilor si-a vazut ca un perete continea un fel de jurnal intim al unui satean care povestea un eveniment din viata satului. Naratiunea din acest jurnal, vechi de mii de ani, însotita de imagini ale locurilor si monumentelor, au constituit o imagine fascinanta - dar si îngrozitoare. Caci ce vedeam era viata noastra socialista cea de toate zilele. Viata de care s-au bucurat românii ca scapa în 1989, viata pe care guvernul american o pregateste în Statele Unite, viata pe care Fondul Monetar International o pregateste celor carora le acorda împrumuturi; viata pe care o vor avea tarile care se contopesc în Europa Unita.

Satul era o aglomerare de casute înghesuite (ca apartamentele dintr-un bloc) în care traiau o ciurda de oameni, toti angajati la construirea maretelor morminte ale demnitarilor, toti instruiti exact atât cât e nevoie ca sa execute operatia ce le este atribuita (diviziunea muncii), toti îmbracati la fel, bucurându-se de aceeasi îngrijre medicala, la fel de saraci sau bogati, participând în grup la fiecare activitate, egali în fata autoritatilor. Erau total scutiti de orice grija materiala, caci autoritatile le asigurau locul de munca (nu exista somaj) si tot autoritatile le trimiteau carutele cu mâncare, punctual si democratic (nu exista foamete si nu existau bogati si saraci). Dar diavolul si-a vârât coada în acest paradis terestru socialist: unii sateni au conceput planul de a fura o parte din comorile cu care împodobeau monumentele ce le construiau, de a le vinde si de a încerca viata pe cont propriu, viata individuala. Natural, au fost prinsi. Inteleapta si iubita conducere a tarii nu i-a executat decât pe cei vinovati dar, în scop educativ, pentru a descuraja restul poporului de la astfel de idei nastrusnice, a luat o masura administrativa: a oprit carutele cu alimente. Si astfel, satenii, în mod preventiv si exemplar, au murit de foame. Caci proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, eliminarea exploatarii omului de catre om, si toate celelalte, adusesera poporul din raiul socialist în fericita situatie în care mâncarea nu se producea individual si nu se vindea pe piata libera ci se "dadea", sau, cum zice românul acum, "se baga".

In urma cu 2500 de ani, Euripide a vazut si el socialismul în actiune. Când Medea parasita îi reproseaza lui Iason inconstanta, aratându-i ca ea îl salvase din primejdie de moarte, Iason îi raspunde: "Da, dar ai primit mai mult decât mi-ai dat, caci acum traiesti în Elada si nu în tara ta barbara, si ai învatat ce înseamna dreptatea si cum se traieste dupa lege, si nu dupa dictatul fortei brute". Socialismul în actiune este tirania totalitara, unde vârful piramidei dicteaza si greutatea apasa pe cei de jos. Societatea socialista are forma unei piramide, cu diferitele straturi ale nomenclaturii ridicându-se unul peste celalalt, pâna la vârful în care este cocotat grupul dictatorial. Uitati-va la dolarul american: în partea stânga are insignele ocultei masonice, piramida cu vârful iluminat, si dedesubt inscriptia Novus Ordo Seclorum - Noua Ordine Mondiala. Ordinea socialismului global. Ordinea piramidei, în care nu se traieste dupa lege ci dupa hotarârile luate la vârf.

Piramida, aceasta forma arhitecturala a sclaviei egiptene, a început sa fie construita peste tot, spre delectarea culturati-lor, care apaluda tot ce este absurd si monstruos, crezându-se astfel deasupra "vulgului". La început, când se faceau sapaturile am crezut ca se excaveaza si se studiaza zidurile Louvre-ului medieval, adânci si puternice, sub pavajul curtii Louvre-ului renascentist si baroc. Dar, sapaturile s-au facut pentru construirea unei piramide compuse din 666 de triunghiuri de sticla (iar cei care au citit Apocalipsa remarca semnificatia cifrei), care desfigureaza astazi curtea interioara a Louvre-ului. Inainte de construirea piramidei, se intra în Louvre pe poarta Denon din pavilionul Denon, direct din curte, pe propriile picioare, facând câtiva pasi la lumina zilei: pe gratis, fara coada, fara înghesuiala, usor, comod. Acum vizitatorul trebuie întâi sa coboare de la nivelul solului, jos, în interiorul piramidei, pe care o traverseaza, pentru a urca apoi din nou la nivelul solului ca sa patrunda în cladire. Piramida trebuie luminata electric tot timpul. Ascensoarele si scarile rulante care duc în jos si în sus pentru a intra în muzeu sunt tot electrice. Ascensorul pentru cei care nu pot umbla prea bine e condus de un paznic. Se defecteaza tot timpul, si tehnicienii sunt de serviciu pentru a-l depana, altfel ramân vizitatorii captivi, atârnati în aer. Toate acestea costa bani, o cheltuiala inutila si neproductiva, al carei unic scop este împlântarea piramidei în inima Parisului. Doua mii de ani de crestinism au construit o civilizatie centrata în jurul bisericii, a carei forma contine, atât expresia perfectiunii functionale a cladirii, cât si expresia esteticii care a produs-o. Dar, în plantatia globala, în sclavia egipteana, în socialismul mondial, forma orasului european, forma satului crestin, trebuie distruse; locuinta vitelor umane este în cuburi, "la bloc", si peisajul urban al vitelor umane este piramida care reprezinta structura societatii. Asta pentru vitele umane; pentru ei, francmasonii si-au rezervat palatele si castelele construite de arhitectii, sculptorii si pictorii crestini din trecut. Alice Gwynne Vanderbilt si-a construit la New York, pe Fifth Avenue, o copie fidela a castelului de la Blois. Alva Vanderbilt si-a construit la Newport o replica perfecta a palatului Petit Trianon. Dar, dupa 1945 si-au dat seama ca diferenta dintre formele arhitecturale rezervate stapânilor de sclavi si cele rezervate gloatei ar putea fi prea vizibila. In opera de distrugere a aspectului citadin si a arhitecturii civilizatiei noastre, nomenclatura directoratului francmasonic international a început sa accepte sa locuiasca partial si temporar în aceleasi forme hidoase ale socialismului mondial. "Fiecare copil (din Statele Unite ale Americii) se duce la scoala într-o cladire care arata ca o magazie de depozitare a pieselor pentru masini de copiat. Nici macar comisia scolilor, care a comandat si aprobat planurile, nu stie cum se face. Tot ce-i preocupa este cum sa evite sa dea explicatii parintilor". Cazematele si magaziile în care merg copiii la scoala n-au ferestre, ci sunt luminate exclusiv electric. Toti tinerii de 20 de ani pe care-i cunosc poarta ochelari pentru citit. Daca se strica instalatia de aer conditionat, copiii trebuie trimisi acasa caci se sufoca. Bineînteles, iluminatul si ventilatul artifical costa bani.

"Fiecare firma de avocati din New York se muta fara sa murmure într-o cladire de birouri ca o cutie de sticla cu podea de ciment si plafon de beton de doi metri si jumatate de la sol si pereti de paianta si coridoare minuscule - si apoi angajeaza decorator si-i da un buget de sute de mii de dolari ca sa trasnforme cuburile astea meschine într-un vis orizontal despre o casa de pe vremea restauratiei", zice Tom Wolfe. Oamenii adauga mobile ca sa se fereasca de hidosenia cuburilor de sticla si ciment ale arhitecturii moderne. Pâna si arhitectii moderni glumesc pe socoteala "cutiilor de sticla", care sunt de-acuma fumate, depasite, si vin cu noi cutii de sticla în care sticla e ca oglinda si reflecta cutiile de sticla învecinate, facându-le sa para curbe. Apar noile scoli de arhitectura: post-modernismul, modernismul târziu, rationalismul, arhitectura participanta, neo-corbusierismul, argintiii din Los Angeles, si asa mai departe. "Dupa 1945 plutrocratii nostri, birocratii, membrii comitetului, sefii executivi ai companiilor, membrii comisiilor si presedintii universitatilor au suferit o transformare inexplicabila... Dintr-o data s-au declarat dispusi sa accepte acel dus de apa rece, acea palma în obraz, acea cazna pentru osânza sufletului nostru burghez, care este arhitectura moderna. Si pentru ce? Nici ei nu stiu. Se uita la cladirile goale pe care le-au cumparat, aceste mari gramezi structurale pe care le urasc din tot sufletul, si nu-si pot da seama nici ei", zice Tom Wolfe. Dar sefii care ne dau ordin sa traim în ele, locuiesc în castelul de la Blois sau în Petit Trianon.

Tom Wolfe face o scurta istorie a arhitecturii moderne. A început, zice el, dupa primul razboi mondial în Germania, unde s-au adunat o suma de tineri arhitecti, scriitori, artisti americani care si-au zis "generatia pierduta" si care au gasit, în ruinele unei Europe devastate si distruse de razboi, modele ca André Breton, Louis Aragon, Jean Cocteau, Tristan Tzara, Picasso, Matisse, Arnold Schoenberg, Paul Valéry (sa nu uitam ca Picasso, Louis Aragon, si probabil ca si altii erau membri activi, purtatori de carnet, ai partidului comunist; si Paul Valéry nu facea nici un secret din perversiunile lui). Modelul arhitectilor a fost Walter Gropius, care a deschis scoala de arhitectura Bauhaus la Berlin în 1919. Bauhaus, scrie Wolfe, era "mai mult decât o scoala; era o comuna, o miscare spirituala". In jurul lui Gropius gravitau pictori ca Paul Klee si arhitecti ca Marcel Breer, Ludwig Mies van der Rohe, Laszlo Moholy-Nagy, Herbert Bayer, Henry van de Velde, dedicati lucrarii de a "o lua de la zero", pe fundalul unei Germanii social-democrate, care astepta de la o zi la alta înfaptuirea bolsevismului.

De la zero, adica: "afara cu civilizatia crestina europeana. Am bombardat-o, am distrus-o fizic în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Am facut una cu pamântul splendida catedrala din Dresda, a doua ca marime în Europa, care însuma veacuri de creatie si nesfârsita frumusete. Am bombardat si avariat domul din Milano, domul din Köln. Am darâmat cât am putut din bisericile istorice ale României. Acum distrugem traditia acestei civilizatii crestine".

Consiliul muncitoresc pentru Arta al Gruparii Noiembrie (probabil 7 noiembrie, data oficiala a revolutiei bolsevice în Rusia), al carui presedinte era Gropius, avea sarcina de a crea o arhitectura "a întregului popor", adica muncitoreasca. Manifestul Gruparii Noiembrie era un ecou al Manifestului Partidului Comunist al lui Marx si Engels: "trebuie sa fim adevarati socialisti - sa crestem cea mai înalta virtute socialista: înfratirea tuturor oamenilor". Deci noua arhitectura a lui Gropius urma sa fie: 1) pentru muncitori; 2) anti-burgheza. Functia "anti-burgheza" s-a dovedit foarte utila, pentru ca orice poate fi respins ca fiind "burghez".

Social-democratii din Germania si Olanda au acordat contracte pentru cartiere muncitoresti lui Gropius, Mies van der Rohe, Bruno Traut si J.J.P. Oud, care avea 28 de ani când a devenit arhitectul sef al orasului Rotterdam si era membrul unui grup numit de Stijl (Stilul). Aceste grupuri compactate si strânse, ca Gruparea Noiembrie, sau de Stijl, credeau în doctrine esoterice, zice Tom Wolfe, tot asa dupa cum picturile lui Braque sau Picasso n-au nimic de a face cu arta ci sunt produsele unui punct de vedere teoretic. Astfel, teoria lui Braque ca pictura nu reprezinta nimic ci e doar o organizare pe o suprafata plana si teoria ca o pictura e ceva simultan, permite asezarea ambilor ochi într-o fata vazuta din profil, adica vedem simultan ambele profiluri în acelasi plan. Rezulta un gunoi vizual perfect din punct de vedere teoretic. Tot teoria este triumfatoare în muzica lui Arnold Schoenberg, care compunea dupa formule matematice. Suna oribil, dar culturati asculta cu pietate.

Marca "intelectualului" a devenit aprecierea creatiilor acestor comune si celule de artisti; dar, daca pictorii, compozitorii si poetii pot crea chiar fara subventia masiva a burgheziei, arhitectii nu pot. Salvarea arhitecturii moderne a venit de la guvern. In Viena, Otto Wagner a primit comenzi masive de la guvern, care "credea (fara nici o baza reala) ca o noua arhitectura cosmopolita va rezolva ostilitatile acerbe rasiale si etnice din tara", scrie Tom Wolfe. (In realitate, daca cineva ar avea timpul si resursele sa identifice exact persoanele care au determinat subventionarea arhitecturii moderne la Viena ar vedea cu totul alta motivatie si ar vedea poate un tablou mai larg, în care intra Viena ca patria lui Theodore Herzl si Siegmund Freud).

Grupurile de arhitecti moderni - Bauhaus, Wendingen, de Stijl, constructivistii, neoplasticistii, elementaristii, futuristii - au început sa prolifereze. In 1922 a avut loc la Düsseldorf primul Congres International de Arta Progresista, unde s-au întrunit arhitecti ca Gropius, Erich Mendelsohn (expresionismul), Van Doesburg. Accentul pe care l-a pus acesta din urma pe calitatea anti-burgheza, imperfect satisfacuta de curbele expresionismului lui Mendelsohn sau de manufactura muncitoreasca a lui Gropius, l-a determinat pe Gropius sa-si schimbe lozinca si sa adopte motto-ul: Arta si Tehnologia. Desi erau uniti în lupta lor comuna împotriva traditiei civilizatiei crestine, toti acesti intelectuali si artisti progresisti se certau foarte mult între ei, generând astfel nenumarate scoli si curente, grupulete si bisericute - cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru confuzia gloatelor. Astfel, marxistul declarat Bruno Taut, care a primit comanda pentru un cartier muncitoresc în Berlin, îsi vopsea blocurile muncitoresti în rosu; dar puritatea noii arhitecturi elimina toate culorile în afara de alb si negru si diverse nuante de murdar, si blocurile au renuntat la culoarea steagului comunist. Puritatea formei cere ca acoperisul sa fie plat, caci acoperisul traditional înclinat din tigle cu streasina, care te fereste de ploaie si de zapada e burghez; si cine a avut nenorocul sa locuiasca la bloc la ultimul etaj si i-a plouat în casa toamna, iar vara s-a copt sub soarele de care îl ferea stratul de aer de sub acoperisurile înclinate, a avut ocazia sa se sacrifice de dragul puritatii formei arhitecturii progresiste anti-burgheze. Si asa, sub zapezile din nordul Europei, la Berlin, Weimar, Rotterdam, Amsterdam, s-au construit blocuri cu acoperisul plat - pâna când suferinta din cauza zapezii a fost asa de mare, încât teoreticienii anti-burghezismului progresist s-au îndurat si-au permis ca acoperisul sa fie înclinat - dar de o singura parte, nu de doua parti ca în trecut.

*

* *

In muzica, zice Tom Wolfe, cazul e si mai avansat; compozitorii din universitati sunt asa de ultra-Schoenbergieni, asa de minunat de abstracti, încât nimeni altcineva decât ei nu mai are nici o dorinta sa aiba ceva de-a face cu muzica serioasa moderna. Nici macar culturnicii devotati, care frecventeaza concertele simfonice, nu pot fi determinati sa vina la un concert exclusiv de muzica contemporana; astfel de concerte nu pot avea auditoriu decât la universitati, unde se pot auzi piese de Stockhausen, ansambluri pentru sintetizator de Babbitt, bucati de Easley Blackwood si Jean Barraqué, apoi piese stohastice (adica: sunete la întâmplare) pentru pian, sintetizator si computer de Iannis Xenakis. "Aceleasi 35 ori 40 de suflete, toti profesori si studenti post-universitari, constituie publicul la fiecare concert de muzica contemporana", scrie Wolfe, "si spaima e ca nici macar ei nu vor mai veni..." Coregrafia a intrat mai greu pe fagasul modernismului, dar în 1962 George Balanchine, venit din Uniunea Sovietica prin Paris, în 1934, punea în scena balete abstracte la Lincoln Center. La fel s-a modernizat si arta fotografica: John Szarkowski a deschis ochii intelectualilor; câta vreme vulgul crede ca o fotografie arata în mod fidel obiectul fotografiat, culturati se asteapta de la fotografiile artistice sa contina pete, sa fie neclare, sa prezinte deformari grotesti prin unghiuri exagerate, culori nenaturale, hidoase si imagini trunchiate.

Pentru mase, care nu pot fi nici moarte duse la concerte de muzica atonalista, minimalista, si asa mai departe, s-a acaparat si dezvoltat imensa industrie a rock-ului. Dar si aici exista elita care vede hainele cele noi ale împaratului. Citim în Informationweek: "Omul care-a fost pionierul realitatii imaginare (virtual reality), s-a reîntors. Albumul recent al lui Jaron Lanier de muzica acustica numit <Instrumentele Schimbarii> aduce o fuziune post-minimalista de virtuozitate. Lanier este un veteran al muzicii care cânta la 100 de instrumente si a cântat alaturi de Ornette Coleman si Stanley Jordan. Muzica l-a interesat dintotdeauna: faimoasa manusa digitala a fost conceputa la început ca sa genereze sunete realiste cântând la ghitara aeriana.. Lanier va întreprinde un tur de concerte. Spectatorii nu vor avea nevoie de casti speciale." Fotografia lui Lanier însoteste stirea, dar nu se vede decât un par lânos si salbatec, stil african, peste un nas care nici pe departe nu este hamit. La 7 august 1994, la emisiunea <This Week in Bible Prophecy - Aceasta saptamâna in prisma profetiilor biblice>, s-a discutat o orchestra de muzica rock din Londra, numita The Devoted Men - Devotatii, condusi de Marele Preot al Templului Olympus. Acest mare preot declara ca primeste textele si muzica pentru spectacolele lui de rock de la "zei demonici" si ca munca lui este dedicata recrutarii prin muzica de discipoli pentru templul lui. Preotesele cultului satanic de la Templul Olympus sunt doua tinere numite Sarah si Julienne, care practica magia neagra si ritualuri de perversiuni sexuale. Dar admiratorii si tinerii care asculta muzica rock nu sunt de la început initiati în toate acestea. La început li se ofera flori, atmosfera e dulce, suava si delicata, plina de poezii duioase; magia neagra este ascunsa de începatori. Anunturile lor în ziare sunt tot inocente si duioase: se prezinta ca suflete stinghere care cauta prietenia unora sensibili ca si ei. Dupa initiere, candidatii sunt încetul cu încetul introdusi, la început, tot mai adânc în pornografie si prostitutie, ca sa fie apoi cu timpul promovati la magie neagra si satanism, cerându-li-se în cele din urma sa practice sacrificii umane. Un tânar fost membru al cultului satanic al Templului Olympus a declarat public la televizor, fara sa se ascunda, ca s-a deziluzionat de cult si de muzica lui de când i s-a nascut primul copil si marele preot i-a cerut sa-l sacrifice pe altar - asa cum trebuiau evreii biblici sa-si sacrifice primul nascut, lui Iehova. Orchestra de rock Motley Crue executa muzica cu astfel de texte ca: "Not a woman, but a whore/ Well now I'm killing you... watch your face turn blue - Nu esti o femeie, esti o c... / Acum te omor... uite cum te învinetesti la fata".

Joseph R. Shapiro, fondatorul si presedintele muzeului de Arta Contemporana din Chicago, a întrebat: "Poate arta francmasonica supravietui în America? ...Cei care formeaza gustul public, comerciantii obiectelor de arta, nomenclatura muzeelor, directorii, curatorii, sefii catedrelor universitare, colectionarii si criticii sunt predominant francmasoni. In arta, goimii sunt în mod cert în minoritate. Ar trebui sa ne reformulam întrebarea... poate supravietui cultura în America fara francmasoni?" (conferinta tinuta la Forul Comunitatii din Chicago în 1977). Ziarul Jerusalem Post scria în 1989 ca producatorii si regizorii de film sunt în marea lor majoritate evrei în Statele Unite, si 75% din Asociatia Scriitorilor sunt evrei. Gary Smith identifica proprietarii si directorii caselor de filme (Warner Communications, MCA, Universal, Nickelodeon, USA Network, Trans-World Entertainement, Lorimar, Chris Craft, Repu-blic, MGM-United Artists, Orion, Walt Disney), care sunt tot evrei. Agentiile de actori, competitia Miss America, critica de film, sunt în aceleasi mâini; si comedia, care a devenit exclusiv concentrata asupra regiunii ano-genitale a protagonistilor, este acum un monopol evreiesc. La fel emisiunile de radio si televiune: moderatorii si prezentatorii emisiunilor istorice, stiintifice, literare, de varietati sunt Howard Stern, Joan Rivers, Robert Klien, Ruth Westheimer, Larry King, Sonya Friedman, Barry Farber, Merv Griffin, dr. Joyce Brothers, Charley Rose, Norman Ornstein, Maury Povich, Mark Green, Rona Barrett, Sally Jesse Raphael, Carl Sagan, Giraldo Riviera, Louis Ruckheiser - nici un goim printre ei. La fel, cântaretii de muzica pop: Andy Williams, Barry Manilow, Neil Sedaka, Bette Midler, Neil Diamond, Melissa Manchester, Barbara Streisand, Simon & Garfunkle. In special industria muzicii rock si a filmelor video rock sunt un monopol evreiesc: Lew Wasserman este proprietarul colosalei MCA Records, Walter Yetnikoff este director la CBS records, care apartine companiei japoneze Sony. In muzica clasica, nu e destul sa fii evreu: trebuie sa fii evreu sionist, ca sa devii "mare" ca Isaak Stern, Itzhak Pearlman, Leonard Bernstein, Aaron Copeland. Daca esti evreu cinstit si talentat, ca Yehudi Menuhin, te trezesti ca nimeni nu mai stie de tine. Si daca nu esti evreu, nici nu încerca.

Truman Capote era un scriitor destul de bine cunoscut pâna în martie 1986, când într-un interviu acordat revistei Playboy a remarcat ca toate scrierile care nu satisfac cerintele sioniste sunt suprimate în America. De atunci n-a mai auzit nimeni de el. Iata cui apartin toate editurile americane mari: Simon and Schuster, cea mai mare, si Prentice-Hall, sunt controlate de Gulf & Western; Holt, Rhinehart & Winston publica toate manualele scolare ce-i apartin lui Jovanovich; Random House, Vantage, Crown, Ballantine sunt parte din imperiul Newhouse; Putnams îi apartine lui Lew Wasserman; Macmillan, lui Robert Maxwell; si asa mai departe. La fel distribuitorii de carti, cluburile literare, si revistele de critica literara. Istoria o rescria Mihail Roller în România; în Statele Unite, o plasmuiesc Barbara Tuchman si Studs Terkel. Timp de 12 ani, directorul Bibliotecii Congresului a fost Daniel Boorstin, tosi acestia fiind evrei.

Iata cum descrie scena literara unul care are dreptul sa o judece - caci figura lui se ridica la mare înaltime pe orizontul secolului nostru: "Inca înainte de primul razboi mondial, aceasta miscare (avangardismul) s-a angajat în distrugerea tuturor formelor de arta larg acceptate - în forma, limba, trasaturi si proprietati - în stradania sa de a crea un fel de «supraarta», care apoi se presupune ca va da nastere la o Viata Noua. S-a propus ca literatura sa o ia de la început, cu o foaie alba de hârtie. (De fapt, unii au ramas tot cam pe la stadiul acela). Distrugerea a devenit apoteoza acestui avangardism beligerant. Scopul era sa distruga întreaga traditie culturala de secole, sa sparga si sa întrerupa curgerea naturala a dezvoltarii artistice printr-un salt brusc înainte. Acest scop urma sa fie obtinut realizându-se doar forme goale, noi, ca un scop în sine, concomitent cu coborârea standardelor de maiestrie artistica personala pâna la delasare totala si necioplire artistica, uneori combinate cu un înteles asa de ascuns încât devine neinteligibil. Acest impuls agresiv ar putea fi interpretat ca fiind doar produsul ambitiilor personale, daca n-ar fi si faptul ca în Rusia... acest impuls si manifestarile lui au precedat si-au proorocit cea mai distrugatoare (fizic) revolutie a secolului 20. Inainte de a erupe pe strazile Petrogradului, aceasta revolutie cataclismica a erupt în paginile revistelor literare si artistice ale cercurilor boeme din capitala. In ele am auzit pentru prima data atacuri violente împotriva întregului mod de viata rus si european, chemarile la anihilarea tuturor codurilor etice si religioase, la distrugerea tuturor traditiilor culturale existente, alaturi de lauda de sine a disperatilor inovatori, care n-au produs niciodata nimic de valoare".

Zicându-si futuristi si promovând literatura si arta viitorului, acesti inovatori cereau literalmente, zice Soljenitân, sa se traga cu pustile în tablourile lui Murillo sau Rafael, "ca sa ricoseze gloantele din peretii muzeelor". Dar de-abia a izbucnit revolutia pe strazi (si stim acum ca n-a fost o razmerita populara ci o armata de mercenari platiti si bine organizati), zice Soljenitân, ca acesti artisti ai viitorului, acesti futuristi, s-au aliniat în frontul revolutionar la extrema stânga, iar brutala si sângeroasa dictatura bolsevica a deschis larg portile acestei "hoarde de avangardisti" si i-a numit în pozitii de pe care controleaza cultura. E adevarat ca domnia lor n-a durat mult, caci cu osificarea regimului sovietic totalitar s-a osificat si aceasta pseudocultura si s-a transformat în ceremonialul de curte al despotului numit "realism socialist". Unii, zice Stoljenitân, s-au straduit sa-l analizeze, desi n-au avut ce analiza, caci stilul realist socialist se limita doar la propagarea liniei partidului.

Dupa un somn de 70 de ani în fundul haului comunist, poporul rus, degradat si umilit, aproape anihilat fizic, nu si-a regasit glasul în literatura înca, cum e si normal; are nevoie de timp, arata Soljenitân. El observa cu durere cum libertatea de expresie regasita este folosita de unii scriitori "pentru a se exprima pe ei însisi... adesea fara sensibilitate pentru relele si cicatricele de azi, cu o inima evident seaca; exprimarea personalitatii unui autor - indiferent daca acesta este valoros sau nu - fara simt de raspundere pentru morala publicului, si mai ales a tineretului, adeseori, încarcând limba cu obsecenitati, care timp de sute de ani au fost considerate de neconceput în presa, dar acum par sa fie la moda".

Nimeni n-ar putea dezvalui mai bine radacina comuna a modernismului si a comunismului si tinta lor comuna: distrugerea civilizatiei crestine, abrutizarea si degradarea maselor de oameni pentru a-i înrobi si transforma în vite în folosul îmbogatirii, în continuare, a francmasoneriei. In civilizatia noastra crestina a înflorit economia si au prosperat natiunile, datorita faptului ca schimburile de bunuri si servicii între oameni se faceau în mod cinstit si echitabil, iar raporturile dintre oameni se bazau pe respect reciproc si întrajutorare. Baza prosperitatii a fost morala. Dar nomenclatura Noii Ordini Mondiale n-are nevoie de oameni liberi si prosperi ci de hoarde de brute tinute în închisori imense si dominate de frica, caci acestea sunt mai usor de jefuit.

Vedem azi, zice Soljenitân, revenirea aceluiasi fenomen anti-cultural, adica respingerea si dispretul pentru traditie si ostilitatea pentru ce e general acceptat. Avem azi de-a face cu post-modernismul, pentru adeptii caruia nu exista realitate; pentru ei lumea e "un text". De aceea, important este numai eul autorului, care se concentreaza asupra auto-analizei pâna ce acesta ajunge sa-l dezguste pe cititor. Autorul nu are responsabilitati iar curajul lui consta din negarea tuturor lucrurilor. Pe post-modernisti îi surclaseaza "conceptualistii", si pe acestia, "post-avangardistii"; toate sunt doar manifestari ale bolii spirituale de care sufera cei lipsiti de etica si idealuri morale. "Daca privim cu atentie", continua Soljenitân, "vedem cum în spatele acestor experimente aparent nevinovate, pe care le gasim peste tot, de a respinge traditiile «învechite», gasim o adânca ostilitate pentru viata spirituala. Acest neostenit cult al noului, care afirma ca arta nu trebuie sa fie buna sau curata, ci trebuie doar sa fie noua, mai noua, si mai noua, ascunde o încercare neabatuta si de lunga durata de a submina, ridiculiza si dezradacina toate preceptele morale. Nu exista Dumnezeu, nu exista adevar, universul e haotic, totul e relativ, «lumea este privita ca un text», un text pe care orice post-modernist e gata sa-l compuna... De câteva zeci de ani, literatura, muzica, pictura si sculptura s-au îndreptat... spre dezintegrare într-o «noutate» frenetica si insidioasa. Decoram locurile publice ridicând statui care estetizeaza urâtul în sine - si nici nu ne mai miram... Daca noi, creatorii de arta, ne supunem docili acestei scufundari, daca încetam sa pretuim marea traditie culturala a secolelor trecute împreuna cu baza spirituala din care a crescut, vom contribui la o cadere extrem de periculoasa a spiritului omenesc pe pamânt, la degenerarea omenirii spre un fel de stadiu inferior, mai apropiat de lumea animala".

O critica de arta cinematografica, Lillian-Emma Wagner, a vazut la New York, la 15 iulie 1994, filmul românesc "Patul conjugal", regia si scenariul de Mircea Daneliuc. "Eram 17 oameni într-o sala de aproximativ 200 de locuri", scrie ea. Si continua: "Critica: mai mult decât favorabila: Bizzare... plenty to laugh about (bizar... ai de ce râde), scria Judy Stone în San Francisco Chronicle. Abrasively funny (de un comic abraziv) - David Straton de la Variety. De asemenea: Official Oscar Entry (filmul a fost inclus oficial) pentru Best Foreign Language Film 1993 (cel mai bun film strain din 1993)." Emisiunea saptamânala de limba româna TV - Dacia New York îl recomanda drept o «comedie amara»: "...Românii sunt nebuni si lichele, toata lumea face prostitutie si trafic de orice. Nimeni nu stie ce vrea si nimeni nu munceste cinstit. Se fura, se santajeaza, toti sunt alienati. Totul se termina (de fapt filmul începe cu aceleasi imagini) cu profetizarea unei degradari totale ca natiune în care avortonul peltic si cretin este supravietuitorul santajist".

***

Ion Mihai Pacepa scrie: "Fiindca nu putea tine stiloul sau pixul cu degetele lui boante, Dej a început sa scrie cu un creion hexagonal, pe care dulgherii îl folosesc pentru a linia scândurile acolo unde trebuie taiate. Violetul era culoarea lui favorita si, curând, toate resedintele lui Dej erau pline de creioane de dulgher cu mina violeta, fabricate special pentru el".

Violetul nu este numai culoarea favorita a unui calau comunist. De vreo 6-8 ani, dar cu furie în ultimii doi ani, absolut toate elementele vietii publice si private trebuie sa arboreze culoarea violeta, care are voie sa oscileze între violet-purpuriu si violet-albastrui si este adeseori însotita de un galben auriu si de negru. Combinatia între diversele nuante de violet si diverse nuante de negru este respingatoare; dar cestile, servetelele de hârtie, publicatiile de specialitate, jucariile pentru copii, hainele si pantofii pentru femei si copii, camasile si cravatele barbatilor, fatadele cladirilor, covoarele, scaunele, lampile, caietele, creioanele - tot ce vezi e din ce în ce mai violet în America. In special hidoase sunt hainele violete pe oamenii de rasa neagra, caci combinatia între tenul lor întunecat si întunecimea violetului îi face sa para prafosi si murdari. Intrebati fiind de ce-si cumpara haine violete, oamenii raspund: "Asta e culoarea la moda". Dar cum a ajuns asa? Si de ce chiar asta? Al cui steag e violetul? Exista mai multe raspunsuri. Violetul e culoarea Africii, proclamata printre populatia de culoare din Statele Unite. Violetul e culoarea homosexualilor, care-si tiparesc manifestele si literatura pe hârtie de culoarea levanticii. Rosu era steagul comunismului, albastru închis e al Organizatiei Natiunilor Unite, si prin contopirea lor rezulta violet. Transcriem din Revue des Societés Secretes:

"Conform «Tribunei Ruse» care apare la München în limba rusa (asta era în 1924), iudaismul militant mentine urmatoarele organizatii de lupta de diferite niveluri, în mod mai mult sau mai putin deghizat, dar toate cu scopul pregatirii triumfului internationalei a treia:

1) Internationala aurie (plutocratia si marile finante internationale) în fruntea careia îi gasim: a) în America pe J.P. Morgan, Rockefeller, Vanderbilt si Vanderlippe; b) în Europa casa Rothschild si altii de ordin secundar.

2) Internationala rosie, sau uniunea internationala a democratiei lucratorilor sociali. Aceasta include a) internationala a II-a (cea din Belgia sub Endervelde); b) internationala 2,5 (cea din Viena sub Adler); si c) internationala a III-a sau internationala comunista (cea din Moscova sub Apfelbaum si Radek).

La aceasta hidra cu trei capete, care opereaza separat pentru mai mare usurinta, se adauga cele sase capete ale Oficiului International al Asociatiilor Profesionale cu sediul la Amsterdam, care dicteaza linia francmasonica sindicatelor, care nici macar nu sunt afiliate bolsevismului.

3) Internationala neagra sau uniunea de lupta francmasonica. Ziarul ei principal este raspândit de organizatia universala a francmasonilor (din Londra); de catre Alianta Israelita Universala, fondata la Paris de catre Cremieux, evreu; de catre ordinul evreiesc B'nai Moiche (fiii lui Moise) si societatile evreiesti Henolust, Hitakhdut, Tarbut, Karen-Haysod si sute de altele la fel, mai mult sau mai putin secrete, raspândite prin toate tarile din vechiul continent si din lumea noua.

4) Internationala albastra sau masoneria internationala, care-i uneste pe toti masonii din lume în "Loja Reformata... Unita... Reunita... a Marii Britanii", "Marile Loji ale Frantei" si lojile Grand Orient din Franta, Belgia, Italia, Turcia si celelalte tari. (Centrul activ al acestei congregatii este Marea Loja "Alpina" din Elvetia).

Ordinul iudeo-masonic "B'nai B'rith, care, contrar statutelor lojilor masonice, nu accepta decât evrei si care are peste 426 de loji strict evreiesti în lume, serveste drept curea de legatura între internationalele descrise mai sus.

Directori la B’nai B’rith sunt evrei: Morgenthau, fost ambasador al Statelor Unite la Constantinopol; Brandeis, fost judecator la Curtea Suprema a Statelor Unite; Mack, sionist; Warburg Felix, bancher; Elkuss; Drauss (Alfred), primul ei presedinte; Schiff, azi mort, care a finantat si organizat emanciparea evreilor în Rusia; Marshall (Louis), sionist."

In fine, tricolorul obsesiv al vietii publice americane devine inteligibil: întâi aurul si auriul francmasoneriei internationale preponderent evreiasca. Apoi, negrul Mossad-ului si al echipelor Biroului Tutunului, Alcoolului si Armatelor de Foc al Departamentului Trezoreriei, printre realizarile carora se numara masacrul din Waco, Texas si asasinatele de la Ruby Ridge. Apoi, contopirea stindardului rosu al bolsevismului sovietic, cu albastrul francmasoneriei care a finantat si instaurat bolsevismul, cu albastrul Natiunilor Unite: contopirea lagarului sovietic cu cel imperialist israelo-american, într-un singur supraguvern modial. Stindardul rezultat din cele doua stindarde, cel rosu si cel albastru, violetul universal, ne anunta triumful Noii Ordini Mondiale.

Nici o culoare clara si luminoasa nu mai este folosita în industrie, în presa, în învatamânt, în arhitectura si mobilier, în haine; toate obiectele sunt colorate în culori amestecate, murdare; verde amestecat cu albastru si rosu, diverse nuante de violet amestecate cu diverse gradatii de cenusiu, si asa mai departe. Aceste amestecuri de culori simbolizeaza amestecul tuturor raselor într-o singura rasa în sclavia globala, dizolvarea culturilor nationale în "multiculturalism".