Adevărata față  a religiei

 

Un renumit gânditor modern, André Malraux, a afirmat într-un studiu referitor la evoluția societății actuale, că "secolul XXI va fi ori un secol religios ori nu va fi deloc…". Având în vedere situația conflictuală ce există în lume, datorată degradării spiritualității pe întreaga planetă, această afirmație ne apare fiind foarte întemeiată. Prin urmare, în această situație se impune întrebarea dacă omul modern mai este religios și dacă religia actuală (în special creștinismul, în forma în care este promovat de Biserica Catolică - biserică ce are cea mai mare influență în această perioadă) mai este în măsură să ofere o soluție reală pentru situația de criză prin care trece societatea modernă.

În epoca modernă, știința a făcut pași mari către o viziune mai spirituală asupra Universului. Paradoxal însă, Biserica rămâne pe loc, într-o stare de stagnare și rigidizare. Astfel, asistăm la o îndepărtare a omului modern de creștinism, datorită modului dogmatic în care preoții prezintă  învățătura lui Iisus, actul rugăciunii, sensul vieții și al morții, modul în care omul poate să se elibereze de păcate și să se mântuiască.

La ora actuală, din păcate, creștinismul a devenit o dogmă care se reduce la a merge  în mod formal la biserică. Preoții nu mai au capacitatea să înțeleagă și să simtă că Iisus nu a venit pentru a crea o nouă organizație, pentru a fonda Biserica. Ei nu pot realiza că Iisus  a venit pentru a semăna în inimile oamenilor o sămânță invizibilă, din care trebuia să răsară și să crească aspirația spirituală autentică, dorul de Dumnezeu.

Biserica creștină, frumoasa și pura fată de la țară, introdusă dintr-o dată în imensa și complicata lume a Imperiului Roman, a trebuit să treacă prin cele mai grele încercări și numeroase schisme. Când o vom regăsi în secolul IV la Roma, ca mare doamnă respectabilă, ne va fi greu să o recunoaștem: ea va pierde simplitatea sa inițială și se va încărca cu defecte, care vor apăsa greu asupra întregii sale existențe.

 De fapt, la o analiză mai atentă a ceea ce a devenit creștinismul acum, se constată că mesajul lui Iisus a fost interpretat după interesele de moment ale conducătorilor Bisericii, care au inclus în doctrina bisericească elemente specifice altor tradiții ce aparțineau popoarelor care au fost creștinate. Doctrina creștină a devenit astfel o combinație între mai multe tradiții, care s-au suprapus peste învățăturile transmise de Iisus prin apostoli.

Evoluția bisericii creștine (în special cea romano-catolică) de-a lungul timpului, comparată cu mesajul textelor biblice, aplicat în perioada de început a creștinismului (perioadă aflată sub influența directă a apostolilor), a permis desprinderea unor concluzii în ceea ce privește devierea treptată de la mesajul adus de Iisus oamenilor.

Un prim aspect ce trebuie adus în discuție, este tendința bisericii romano-catolice de a exagera importanța Fecioarei Maria în doctrina creștină. Astfel, Fecioara Maria a ajuns să fie considerată mai importantă chiar decât Iisus. Fără a contesta câtuși de puțin Sublima Ființă care a fost Fecioara Maria, trebuie să spunem că adorarea ei nu făcea parte din credința creștină originară.

Catolicii sunt învățați că, dacă se roagă Mariei, ea le poate duce cererea la fiul ei Iisus; și întrucât ea este mama Lui, El va răspunde cererii de dragul ei. Un cunoscut scriitor romano-catolic, Alfonsus Liguori, a scris pe larg că rugăciunile adresate Mariei sunt infinit mai eficiente decât cele adresate lui Cristos (Liguori a fost canonizat ca sfânt de către papa Grigorie XIV în 1839 și a fost declarat doctor de către papa Pius IX).

Studii efectuate asupra acestui subiect arată că există urme puține sau deloc ale rugăciunii "Ave Maria" ca formulă devoțională acceptată înainte de anul 1050. Mătăniile complete implică repetarea rugăciunii "Ave Maria" de 53 de ori, iar rugăciunea "Tatăl Nostru" de numai 6 ori. Rugăciunea "Ave Maria" (care este o rugăciune concepută de oameni) este de 9 ori mai mult repetată decât "Tatăl Nostru" (care este o rugăciune revelată chiar de către Iisus).

Această deviere de la filonul autentic al creștinismului este explicată de mai mulți cercetători ca fiind dezvoltată din vechea adorare adusă zeiței-mamă, care apare în foarte multe tradiții străvechi ce au precedat creștinismul. Pentru a converti mai ușor la creștinism popoarele care adorau zeița-mamă, conducătorii bisericii au creat această dogmă, în care Maria (alături de Pruncul Iisus) a fost prezentată ca un substitut pentru zeița-mamă.

Un alt mod în care Biserica romano-catolică a deviat mesajul inițial al creștinismului a fost înlocuirea zeilor din tradiția popoarelor care au fost creștinate cu diferite personalități ale bisericii, cărora le-au fost atribuite puteri deosebite în unele domenii. Oamenii au fost învățați că, dacă se vor ruga acestor "sfinți" vor avea succes în domeniile pe care aceștia le "guvernează". Astfel, Biserica romano-catolică are "sfinți" pentru tot felul de profesii și ocupații, diverse boli, ajungându-se chiar și la domenii cum ar fi: animale domestice (Sf. Anton), televiziune (Sf. Clara), pentru a obține un soț (Sf. Iosif), pentru a găsi lucruri pierdute (Sf. Anton), etc.

Pe măsură ce creștinismul și alte tradiții s-au îmbinat, zeii acelor tradiții s-au "transformat" în sfinți: zeul Cheron în sfântul Ceranos, zeița Artemisa în Sf. Artemidos, zeului Dionysos i s-a dat numele Sf. Dionisus, etc.

Catolicilor li se spune să se închine întâi lui Dumnezeu și apoi să se roage Mariei, sfinților apostoli, sfinților martiri și tuturor sfinților lui Dumnezeu, să-i considere ca prieteni și protectori și să le implore sprijinul la ora necazului, cu speranța că Dumnezeu va acorda sfântului ceea ce El ar putea să-i refuze celui care cere. Această doctrină, opusă învățăturii lui Iisus care Le-a spus oamenilor să se roage direct lui Dumnezeu, nu face decât să separe pe om de Tatăl Ceresc. 

Pe lângă multele contradicții cu care sistemul romano-catolic a fost infectat, sunt și papii, care  de-a lungul timpului au început să pretindă "infailibilitate" ( ei erau investiți cu puterea de a stabili doctrina pe care trebuia să o aplice Biserica). Cu toate că sensul inițial al infailibilității papale avea de-a face cu lămurirea doctrinelor, oamenii s-au întrebat cum puteau fi papii infailibili în doctrină când unii dintre ei au fost exemple foarte negative de morală și integritate. Chiar dacă papii au fost investiți cu infailibilitate, istoria Bisericii romano-catolice este plină de conflicte între aceștia. Este cunoscut, în acest sens, un caz în care aceste conflicte au ajuns chiar la o formă grotescă: papa Ștefan VI (896-897) l-a adus în fața instanței pe fostul papă Formosus (891-896), care murise cu 8 luni înainte. Cu toate acestea, trupul său a fost dezgropat și a fost așezat pe un tron. Acolo, în fața unui grup de episcopi și cardinali, era fostul papă, îmbrăcat în veșmintele bogate ale papalității, cu o coroană pe craniu și cu sceptrul în degetele înțepenite ale mâinii sale putrezite.

În timp ce se desfășura procesul, duhoarea celui mort a umplut sala de întrunire. Papa Ștefan a început interogatoriul. Bineînțeles că mortul n-a dat răspuns la nici una din acuzațiile aduse, așa că a fost găsit vinovat, hainele i-au fost smulse de pe trup iar degetele folosite pentru acordarea binecuvântării pontificale i-au fost tăiate, trupul aruncat și târât pe străzile Romei iar în cele din urmă aruncat în Tibru.

Având în vedere aceste lucruri, pretenția Papei că este "Vicarul lui Cristos", nu are de fapt nici o bază. Încă din anul 1612 s-a subliniat , așa cum a facut-o Andreas Helwing în cartea lui "Roman Antichrist" (Anticristul roman), că titlul de "Vicar al lui Cristos", este de fapt o acoperire pentru numele lui Anticrist (în latină expresia "Vicarius Filii Dei", are o valoare numerică de 666).

De asemenea, sunt cunoscute cazuri în care papa a servit interesele dușmanilor declarați ai creștinismului - francmasonii. Există informații certe despre faptul că Papa  Ioan al XXIII-lea, Papa Paul al VI-lea, Papa Clement al V-lea (care a ridicat interdicția credincioșilor catolici de a fi masoni) erau masoni (ca și mulți alți episcopi, de altfel).

Creștinismul catolic trăiește astăzi pe linia descendentă a evoluției sale. Astăzi, preoții se plâng că audiența slujbelor a diminuat mult. Oamenii se duc din ce în ce mai rar la biserică, iar când o fac, intră ca niște copii care îndeplinesc o datorie, fără a mai avea o convingere sinceră. Să fie acesta oare sfârșitul?

Sectele, cultele pot muri, marile religii însă evoluează.Aceasta se va petrece, sperăm cât mai curând și cu creștinismul, care este cel mai important dintre mijloacele divine care au fost date umanității ca ajutor pentru dezvoltarea sa spirituală,  pentru ca acesta să devină religia universală a viitorului.